TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Messiah – a doua răstignire

 

    Încă din prima zi a anului 2020 a apărut o mini serie a filmului Messiah. Filmul este pus în scenă de realizatorul de origine australiană Michael Petroni, avându-i în rolurile principale pe Mehdi Dehbi – Messiah, Michelle Monaghan – agentul CIA Eva Geller, Tomer Sisley – agentul Mossad.  Filmul a stârnit reacții virulente încă de la prezentarea rezumatului său. S-au întocmit liste pentru a-l interzice. Susținătorii interzicerii filmului argumentau – în cea mai mare parte nevăzând încă filmul – că s-ar incita la violență, ar prezenta „o propagandă malefică și anti-islamică”, s-ar reanima conflictul dintre palestinieni și evrei… Toate acestea sunt extrem de departe de esența filmului. Problemele scoase la suprafață țin de natura umană mai mult decât de orice situație politică particulară.

    Acest lucru nu înseamnă că tema și prezentarea sa nu sunt extrem de delicate și șocante. De ce? Pentru că se atinge un punct sensibil al omului religios. Se aduce în discuție un tabu. O tradiție. De obicei nu sunt pentru o răsturnarea valorilor, tradițiilor etc. Sunt pentru echilibrul absolut între rațiunea tradiționalistă și cea modernă, cu accente chiar pentru susținerea tradiției, căci aceasta pare să sufere extrem de multe atacuri. Dar acest film pune degetul pe o rană și ne aduce aminte de un scenariu al așteptării, așa cum este el prezent în creștinism, iudaism și islam. Toate aceste trei religii sunt în așteptarea lui Mesia! Creștinii îl numesc Iisus Hristos și pentru aceștia ar veni a doua oară, așa cum a promis, iar pentru celelalte două religii ar fi vorba despre o venire mult așteptată a celui care va face să renască (apocalispsis – Ἀποκάλυψις) omenirea (situația este mult mai nuanțată, dar am preferat aici să trasez liniile în mare pentru a nu îngreuna argumentul). El va veni la „sfârșitul timpurilor”. Nu intrăm în detalii cu privire la acest sfârșit al timpurilor și ce ar semnifica el. Ideea filmului este, în schimb, foarte interesantă, deoarece face o proiecție. Adică aduce în prim plan o întrebare pertinentă: Dacă Mesia ar veni mâine, cum ar arăta și, mai ales, cum ne-am comporta noi cu el? Creștinii se întreabă dacă l-ar răstigni a doua oară, ceilalți… dacă este autentic, dacă este de urmat, dacă nu contravine total față de ceea ce ne-am aștepta. În orice caz, reacția omului va fi una prin care în niciun caz nu-l va primi cu brațele deschise. Se pare că – și acum merg pe o interpretare creștină – niciodată ființa umană nu a primit cu brațele deschise pe Mântuitorul său. Mereu s-a cârtit, s-a băgat degetul în rană! Nici măcar pe profeții sau pe sfinții săi nu i-a îmbrățișat cu dragă inimă în timpul vieții lor! Durerea, pătimirea și îndoiala negativistă sunt cele care au susținut acțiunile omului în relația sa cu Dumnezeu. Iubirea de Dumnezeu este una mai mult sporadică (asta după căderea lui Adam, prin îndepărtarea sa de Dumnezeu și prin întunecarea minții), și este specifică doar unor ființe superioare, care s-au mântuit/luminat/îndumnezeit și sfințit. Dar aici avem de-a face cu excepția. Regula populi este aceea a celor trei dimensiuni enunțate: durere, pătimire/schingiuire/jignire, îndoială! Pe acestea le scoatem în prim plan, oferindu-le în loc de pâine și sare oricărei ființe transcendente care ne vizitează. Durerea, în sensul că „ne pedepsim” Dumnezeul tratându-l cu lucrul pe care îl cunoaștem cel mai bine și ne afectează cel mai mult atât timp cât suntem în materie. O punem pe tavă și-I oferim lui Dumnezeu ceea ce avem mai „de preț” aici: durerea! I-o prezentăm ca să ne-o ia, să o îndepărteze de la fața noastră, să ne vindece de boli și suferințe. Viața pare a fi o boală, o durere veșnică, de aceea, atunci când „Îl prindem pe aici” îi cerem frumos sau nu, să ne-o ia! Iar dacă nu face acest lucru, ne supără cumplit, îl acuzăm, îl ocărâm, îl scuipăm și încercăm să-i dăm mostre de durere, „să simtă și El, ce, numai noi?” Și intrăm în a doua noțiune, pătimirea. Începe răstignirea lui Dumnezeu. Îl vom urca pe cruce și îl vom chinui cât se poate de mult. Îi dăm mostre de dureri omenești. Până Îl omorâm. După care regretăm gestul, și îl mai așteptăm pe la noi și data viitoare. Între timp ridicăm durerea la rang de soluție mântuitoare. Ne mântuim prin durere! Începem să o admirăm și să-i dăm o „utilitate” pozitivă! Apoi Îi cerem promisiunea de a reveni. Am învățat ceva din „tratamentele” noastre aplicate lui Dumnezeu. Ne imaginăm că am devenit mai buni? Că ne-a luat păcatele prin durerile pe care i le-am pricinuit. Sau chiar așa și este – ne-a luat păcatele, căci nu s-a răzbunat, nu a dat un impuls nou roții durerii, căci ne-a iertat pentru asta. Iar dacă vine/revine? Atunci îl întâmpinăm cu același ritual. Dar, înainte de asta, suntem plini de îndoieli că El ar fi El! Nu-l recunoaștem deloc! Mai ales astăzi! Iar din lipsă de „material” de chinuit, ne dăm în cap unii altora în certurile iscate în jurul interpretărilor cu privire la ce a fost. Musulmanul urăște creștinul care a văzut în Iisus pe Mesia și Fiul lui Dumnezeu, când, de fapt, în opinia sa a fost un profet; creștinul urăște pe evreu pentru că „i-a ucis Dumnezeul”, iar evreul urăște pe musulman/creștin pentru că nu au înțeles nimic din textele lor sacre, care nu ar fi atât de sacre pe lângă scrierile lor, mult mai vechi și mai „aproape/privilegiate” Dumnezeu. Și așa au luat naștere ucideri în masă, sclavii, uri mocnite sau fățișe. 

    Cum arăta „societatea de primire” când Iisus a venit acum peste 2000 de ani? Era o societate obișnuită cu profeții, acești nebuni după Dumnezeu care se găseau la tot pasul. Oamenii aveau instrumente pentru a-i deosebi de falșii profeți. Dar se înșelau adesea. De aceea cei mai mulți profeți autentici sfârșeau fie cu capul tăiat, fie, în cel mai bun caz, plecau în pustie definitiv. La venirea lui Iisus, obiceiurile acestea erau deja împământenite. Marele „rege” al iudeilor avea de ce să îi șocheze. Mai întâi s-a născut așa cum nu se naște un rege. Nu avea bogății. Făcea parte dintr-o pătură socială de jos. Încă de atunci se spunea că este atipic – a fost „vânat” de mic de politicienii vremii, obligat fiind să emigreze – și până astăzi, chiar după 2000 de ani se spune că a avut „o mamă surogat” și un tată nu mai știu cum. Deci certificatul de naștere al Fiului lui Dumnezeu nu era deloc pe măsura așteptărilor noastre. Am fi dorit să vină pe un nor, să fie înveșmântat în aur și să aibă un sceptru din care să scapere fulgere?! Sau, să fie născut la curtea unui rege, să aibă sânge albastru, faraonic, daca se poate, să nu stea atât de mult cu săracii și păcătoșii, ci să fi propovăduit ceva cu mult mai apropiat așteptărilor noastre umane, fără să ne șocheze și să fie pus pe „harță”, contrazicându-se cu dogmele tradiției. Să nu uităm cât de șocați erau evreii vremii respective când au constatat că marele profet Iisus, cel care venise întru mântuirea și salvarea poporului, nu se comporta conform așteptărilor lor. Îl doreau un eliberator de puterea romană, să pună mâna pe sabie și să adune o armată eliberatoare. În acest sens concepeau ei această eliberare. De aceea nu este deloc de mirare că între un tâlhar, Barabas, și Iisus, au ales tâlharul. Avem obiceiul acesta și astăzi – tot alegem hoți și tâlhari, iar pe omul luminat îl scuipăm și alungăm!  

    Cum ar arăta „societatea de primire” în cazul revenirii/venirii lui Mesia astăzi? Filmul prezintă exact acest lucru. Tot timpul, de-a lungul celor zece episoade, ai un gust ambiguu, de îndoiala cu privire la natura personajului, ales atât de bine, ca să inducă și după aspectul său fizic ideea unui posibil șarlatan. Originea acestui nou Mesia va fi cu siguranță îndoielnică, cu mult mai „îndoielnică” decât data trecută, în cazul lui Iisus – filmul ne prezintă pe Messiah ca fiind iranian, din părinți evrei și iranieni, având și un frate, iar copiii fiind crescuți de un unchi magician de circ, de aceea fiindu-le ușor să păcălească pe oricine, căci „minunile” nu sunt decât acte de iluzionism. Cum ar putea oare societatea zilelor noastre, cea care are drept zeu doar Rațiunea și demonstrația rațională, să creadă într-o minune? Minunea este minune până când este explicată, apoi cel care a făcut-o e considerat un iluzionist de succes și atât! Asta dacă nu avea chiar pretenția de a ne păcăli cu bună știință, pretinzând că trucurile sale sunt autentice minuni. În acest caz omul este fie un șarlatan, fie un nebun. Căci „mecanismul” îl știm, putem reproduce și putem explica fiecare tur de magie pe care l-a efectuat. Cum a transformat Iisus apa în vin? Nimic mai simplu de explicat astăzi. A hipnotizat în masă! A făcut un act de magie și i-a ieșit! Totul este explicabil. Deci, cum ar putea fi probat Mesia dacă ar veni? Făcând minuni? Nu prea poate! Ar pune aparatul Röntgen pe fiecare minune și ar dovedi că nu este decât un „fenomen natural”, manipulat cu dibăcie pentru a ne înșela. În film, bolnavii autentici rămân nevindecați, soluția pe care o ia Messiah prima oară când întâlnește un animal în suferință nu este una la care ne-am aștepta, vindecându-l, ci îi curmă suferința, ucigându-l. Având un discurs pacifist? Asta o face și Messiah. Și deja este considerat fie musulman, fie creștin, fie un șarlatan, căci se folosește și denaturează scripturile ambelor religii. Așadar, Mesia, la a doua venire, s-ar izbi de un imens zid de nerecunoaștere. Unul imens, așa cum nu a mai avut parte în istorie. Un serviciu secret va sta pe urmele sale continuu, îl va filma, îi va urmări fiecare pas și va încerca prin orice mijloace să-i stoarcă „adevăratul motiv” al venirii sale. Există în film o secvență în care agentul CIA Eva Geller participă la un interviu cu un aspirant la un post de agent. Acesta, absolvent de filosofie, răspunde punctual și inspirat la orice întrebare dibace ce îi este adresată de Eva. Până când dă un singur răspuns greșit care îl costă, așadar, cariera. „Adevărul este relativ!” Replica Evei este: „America nu își permite să considere adevăruri relative. Trebuie să știm exact cine sunt dușmanii și cine prietenii. Aici nu există relativism!” Messiah este din primul moment „preluat” de atenția serviciilor CIA sub acuzația de dușman! Se caută doar dovezile acum pentru fiecare act al său care să-l deconspire în răutatea sa naturală. A avea adepți este un motiv de mare pericol astăzi! Intri automat în atenția serviciilor secrete imediat ce poți aduna oameni în jurul tău. Este un calcul logic acesta. Dedus din istorie. Cum ar putea oare să stea lucrurile altfel? Cine dorește să răstoarne o guvernare are nevoie în mod evident de un „ingredient” fără de care nimic nu se poate face. Adepți! Că ești star rock, politic sau religios, nu contează, de aici poate veni o amenințare. Deci, trebuie urmărit atent orice om care poate avea adepți. Indiferent de bunele intenții pe care le afișează. De fapt, din punct de vedere al unui serviciu secret, nu există „bune intenții” – există doar scopuri declarate și scopuri ascunse. Mossadul îl urmărește cu o violență disperată, căci pe teritoriul Israelului Messiah nu se duce la Templu, cum ne-am aștepta, ci se duce spre Moschee, căci ține partea, vai!, a musulmanilor/palestinienilor. Deci, fără nicio îndoială, acesta nu este Mesia autentic, deci, conform logicii Mossad, trebuie eliminat imediat!

    Lucrurile nu stau mai bine când abordarea este făcută de Biserică. Cum oare să-l primească o Biserică pe Mesia? Acesta va răsturna ordinea, obiceiurile, doctrinele fixate cu atâta trudă și care garantau mântuirea și bunul mers al lumii. Nici Dumnezeu însuși nu poate să schimbe aceste lucruri prin simpla Lui manifestare. De ce? Pentru că se izbește de marele zid al îndoielii omenești. Credința omului este una „personală” și personalizată. Avem o iluzie de credință. „Devii ceea ce crezi” – apare scris pe peretele unui bar unde adesea merge Eva Geller. Citatul este din… Oprah, o vedetă a Americii. Ambiguitatea mesajului – care poate să fie la fel de bine luat în sens pozitiv cât și negativ – adâncește și mai mult problematica. Dar ce soluție ar lua omenirea în cazul în care această ambiguitate cu privire la ființa lui Mesia se adâncește? Soluția este aceeași! Politicul va ucide! Omul politic își va conserva puterea. O putere măruntă nu va ceda în fața puterii lui Dumnezeu. Așa că… răstigniți-l a doua oară! De aceea avionul în care Messiah se află va fi doborât fără niciun scrupul. Trântește-l din cer pe Dumnezeul-șarlatan care vrea să răstoarne lucrurile! 

    Iată de ce, pe ocolite, filmul devine o lecție despre smerenie. Acesta este un concept teologic extrem de delicat. Îl poți exprima în cuvinte, cum ar spune părintele Romanidis, dar asta nu înseamnă că îl și cunoști din experiență. Smerenia ar avea de-a face cu puterea și limitarea ei. Este, într-o interpretare diagonală, o autocenzurare. Se spune că omul a coborât în materie și în felul acesta și-a pierdut puterea de care beneficia în Paradis. De fapt, ontologic vorbind, întruparea Sinelui presupune o renunțare voluntară/involuntară la putere. Ca într-un pariu între Dumnezeu și Mefistofel, problema s-ar pune astfel: „Să vedem cum s-ar comporta Sinele-scânteie-divină în condițiile în care și-ar pierde puterile?!” A te smeri înseamnă a renunța la tine, a trece în logica lui „facă-se voia Ta!”, a-ți ceda puterile în mâinile divinității. Or, pe Pământ, omul a descoperit și alte puteri-surogat, pentru a compensa pierderea. Puterea politică este o astfel de putere care se dorește a se opune oricărei puteri, chiar și a divinității. Din disperarea de a păstra o putere – fie ea și măruntă – omul este dispus să nege existența lui Dumnezeu, să se îndoiască de tot, să și ucidă orice amenințare la adresa acestei puteri! Meschinăria, șarlatania, habotnicia, fanatismul, naivitatea, a profita de orice aduce un avantaj, fie imoral… toate acestea sunt efectele secundare ale disperării puterii omenești puse în situația de a se pierde în fața unei puteri divine. Orice, numai să nu cedăm! Avem de-a face, așadar cu înțelesul exemplificat al formulei: Pitié pour les puissants! Vai celor puternici! Milă lor, căci nimic nu au înțeles din prezența lui Dumnezeu în lume!