Am să vă prezint în cele ce urmează câteva lucruri despre imaginarul social din România. Acesta nu este un lucru ușor de realizat, deoarece și eu sunt parte a națiunii, iar pentru acest lucru ar fi necesar să fac un salt în afara bălții în care stau pentru a putea privi lucrurile „de sus”. Totuși, pot să emit câteva gânduri despre acest imaginar în momentul în care mă retrag pe un teren teoretic, căci acesta presupune din start o abordare neutră, ceva mai obiectivă.
Problema de la care plec nu este deloc una ușoară, gata de expediat în câteva cuvinte, așa cum mi se întâmplă adesea să văd la alții. Îmi bat capul cu o chestiune filosofică sau una ce aparține științei politice sau sociale și încerc să o prezint unui cutare. Cu o nonșalanță înspăimântătoare mi se „dă soluția” cu un pocnet din degete. Nimic nu înțelege acel cutare, mai ales că această atitudine de „stai că îți arăt eu cum stau lucrurile” îl afundă într-un ridicol de care nu este deloc conștient. Deci, problema de la care plec privește mecanismul de uitare a ororilor trecutului de către națiunea din care fac parte. Cum este posibil să uite tot răul complet? Copilăria mea s-a desfășurat într-un ritm al cântecului „Noi în anul 2000, când copii nu vom mai fi, Vom face ce-am făcut cândva….” Spune Bezmenov – agentul KGB care a fugit în SUA și a ținut numeroase conferințe despre pericolul rusesc, iar pentru asta era înjurat și calomniat la tot pasul, americanii refuzând realitatea, chiar dacă era spusă de un om efectiv din interior, practicant al măsurilor de spălare de creier – deci, spune el că în comunism nimeni nu crede în sistem și nimeni nu are o siguranță de sine. Excepție fac doar fanaticii idealiști. În rest, de la politician, nomenclaturist sau muncitor de la șaibă, toți știu că întregul e o cacealma. Mă revăd în fața clasei, prin clasa a V-a sau a VI-a, cântând versurile de mai sus, și întrebându-mă ce naiba o fi însemnând acel „Vom face ce-am făcut cândva…” Adică în viitor voi face ce deja s-a făcut? Bine, versul adevărat este „Vom face ce-am văzut cândva….”, dar noi, sau eu, nu îmi dau seama, cântam mai pe „acțiune”, și spuneam că vom face ce-am făcut cândva… Mi se părea foarte criptic acest vers. Abia astăzi îl înțeleg și în formula cu „a vedea” și cu „a face”. Uitarea ne macină. Pe vremea aceea mi se spunea că dacă sufăr în acele momente, în viitor va fi ca în acel cântec… „Flori și palate…” Acum, în zilele noastre, și-au dat mâna și copiii – majoritatea – și părinții sau bunicii lor și încearcă să îmi spună, de astă dată, că dacă sufăr acum, îmi promit ei că vor readuce trecutul glorios. În copilărie fugeam spre un viitor ca să scap, iar acum mi se spune că soluția e înapoi, în trecut. Iar asta mi-o spune cu emfază un țânc din generația Z sau Alfa, născut ieri, care nu citește nicio carte de istorie, care este extaziat de bunicul fost securist sau sculer-matrițer care „aveau de lucru”. Și mă târăsc cu forța în trecut. Cum? Cu o puternică ignoranță, spunându-mi că suferințele trecutului nu mai sunt și nici nu au existat. Nu a existat niciun gulag, nu a existat niciun Pitești, nu a existat niciun Aiud, nu a existat nicio foamete, niciun frig, nicio frică de a fi săltat de pe stradă. Astea sunt nimic. În acest timp mă uit la ei cu ochii cât cepele cum se pregătesc să își facă o cartelă de pâine și de benzină. Azi! Așadar, spre care rădăcină să mergem pentru a vedea de unde a început mizeria zilelor noastre?
Mergem spre multe locuri. Nu e simplu răspunsul. Doar câteva direcții se pot da. Nu poate fi scoasă din ecuație Rusia. Niciodată! KGB-ul nu a fost niciodată un serviciu de spionaj, de informații. O spune chiar Bezmenov: KGB-ul doar 15% se ocupa de spionaj sau ceea ce face oricare serviciu secret din lume. Restul, de 85% era dedicat… securității, adică să modifice percepția asupra realității. KGB-ul este Ministerul Adevărului al lui Orwell. Așa că implementa planuri de lungă durată și de scurtă durată. În toate țările. În special în cele din blocul comunist, dar și în restul țărilor de pe glob, de la India până în SUA. Rezultatele acelor planuri le puteți vedea azi. Iar România este, cum spune de astă dată Thierry Wolton, țara în care planul KGB a reușit perfect. În toate țările din fostul bloc comunist nu au reușit așa de bine – acum încearcă să recupereze în Ungaria și Slovacia. Polonezii sunt primii care s-au debarasat de orice plan sovietic. Așadar, KGB-ul, cu Securitatea românească, adică cu acel serviciu creat de ei și antrenat tot de ei s-a ocupat ca la carte de confiscarea acelei brume de Revoluții care a durat fix între 16 și 22 decembrie 1989. Asta pentru că pe 22 decembrie, tovarășul Iliescu, cadru, organ pregătit la Moscova, a pus mâna pe frâie. Și a spus acele propoziții auzite chiar de subsemnatul la TVR în data de 22 decembrie: „S-au autointitulat [familia Ceaușescu] comuniști… Au întinat numele Partidului Comunist Român, au întinat memoria celor care și-au dat viața pentru cauza socialismului în această țară”. Apoi adaugă: „Vă voi arăta eu ce înseamnă comunism, tovarăși!” Și ne-a arătat până astăzi. S-a trecut la perestroika românească, adică la renunțarea la teroare și s-a trecut la seducție. S-a renunțat la colectiv și s-au dat proprietăți private. S-a trecut, ca peste tot pe pământ, la socialism, adică un comunism „cu față umană”. Tinerii de azi au ochii injectați și plini de socialism, adică un nume mai rafinat dat comunismului. Pentru că dacă dați deoparte poleiala nominală, dați peste purul comunism. I se poate spune neo-comunism. Vai, dar ce pot să spun! Lumina tot de la Moscova vine, chiar pe filiera pantalonilor roșii și a citatelor din filme și desene animate. Sau a golanului de galerie, cel cu privirea inteligentă. Sau a celui cu doi dinți care dă lecții de geopolitică. Sau a tinerei analfabete funcțional, dar cu unghiile de matroană și buzele de babuin, plină de ea și cu stima de sine în cer. Ăștia sunt trompetele ce răsună. Cimpoaiele în cor. În spatele lor se află foștii securiști sau copiii lor care fac afaceri și trag sforile prin parlament, fiind răspândiți uniform prin toate partidele care au o aceeași rădăcină: PCR-FSN! Iar durerea imensă vine din partea celor care au dinți în gură și mai citesc și câte o carte. Dar sunt hipnotizați complet de pantalonii roșii. Nu văd niciun desen animat, nu văd niciun element care să-i zdruncine. Pe acest lucru nu îl înțeleg deloc. Dacă încerc să înțeleg, cerându-le argumente, mă trezesc cu formula clasică, contrafactuală și cu erori imense de logică: „Dacă i-ai votat pe USR-iști și pe Mucușor, uite ce ai!” Dacă i-aș fi votat pe pantaloni roșii, aveam aer, verdeață și nu mai era nici Cârneață?! Alb sau negru? Mucușor nu are diploma pe bune, pantaloni roșii, doctor în pământ și arbori, plantează copacul cu verdele în sus și rădăcinile pe afară. Ăsta are diplomă. Apoi logica este impecabilă până la Dumnezeu: „I-am cerut ajutorul securistului Ghiță ca să nu mi-l dea!” Iar corul vânătorilor aplaudă și îi sărută palmele. Apoi mi se explică metafora „văzduhul nu e cer”, ca și cum nu am priceput. Deci, politica metaforei este seducătoare, politica acțiunii este cutremurătoare! Alegeți! Bolojan taie ca descreieratul și anapoda, pantaloni roșii adună floricele și îmi face etimologia cuvântului „apocalipsă” ce vine de „româna bătrână” și înseamnă „apucă lipsa”. Ăsta om serios, domn’e! Îi înjur pe toți – ca întotdeauna – căci răul îmi vine din toate părțile, iar pe ei îi preocupă de ce am ales răul ăla și nu pe ăstălalt! Ei, bine, în viitor eu aleg să nu mai aleg. Pardon. Dar dumneavoastră nu aveți a treia posibilitate: doar să fiți arși pe rug sau înecați în nămol! Și ne spun să alegem. Alegeți dumneavoastră, că eu vreau să ies din omenire! Mi-a spus un prieten când am spus asta: „Și ce te oprește să te sinucizi?!” „Sau să ieși din omenire?!” Chiar așa, ce mă oprește și ce vă oprește?
Facebook
WhatsApp
TikTok
