Sistemul educativ este blocat de ani de zile. Pietrificat. Se tot aruncă acuze în stânga și în dreapta. Tot identificăm probleme. Soluțiile, din păcate, vin doar la nivel individual. Adică unii profesori care realizează o parte dintre aceste probleme, se zbat cum pot și cum îi bate capul pentru a implementa soluții, adică experimentează (un lucru extrem de bun, de altfel) tot felul de metode și strategii pentru a ridica nivelul unei clase sau a vreunui elev. Acest greu este dus mai ales în școlile care nu sunt considerate a fi bune sau „care performează”, având elevi prezenți continuu la olimpiade, provenind din familii care depun la rândul lor eforturi pentru a-și ajuta copiii să reușească cât mai bine în viață. Aceste școli sunt rare, prezintă excepția. Majoritatea școlilor se confruntă, în schimb, cu enorme probleme de care nu au habar deloc cei din așa numitul Minister al Educației. Sau, pardon, au habar de aceste probleme, dar nu au niciun fel de competență (în afară de niște hârtii care să îi certifice cumva că ocupă un post sau altul acolo) astfel că, prin urmare, sunt complet neputincioși în a găsi soluții și, mai ales, a le implementa! Tot ce găsesc să facă este doar să complice și mai mult lucrurile, cerând mai multe hârtii justificatoare sau mergând orbește în stânga și în dreapta. A se vedea marea cacealma numită „România educată”, proiect de suflet al M.P. (prescurtare de la Marele Plăvan – scuzați preluarea redenumirii instituției prezidențiale, dar gura lumii pare să identifice corect termenul care să desemneze cel mai bine un lucru). Am să vă dau un exemplu concret prin care, dacă sunteți părinți de copii, să puteți medita asupra lui, apoi să treceți la acțiune.
Manualul, oricare ar fi el și pentru orice nivel de vârstă s-ar adresa, reprezintă o specie extrem de bine definită în cadrul genului mai mare al literaturii de specialitate din care face parte. Pentru a crea un manual, trebuie să fie îndeplinite anumite condiții care, dacă sunt încălcate, ne-ar duce spre eșec garantat. Dar, mai întâi, să îl definim: Manualul este un document scris. Până aici totul e clar. El oferă instrucțiuni detaliate și informații despre cum să se utilizeze, cum să se înțeleagă și cum să acționăm în legătură cu un anumit proces, produs, disciplină. Scopul prim al oricărui manual este să faciliteze înțelegerea! Pentru acest lucru este nevoie ca manualul să conțină tot felul de exerciții și aplicații care au ca scop verificarea înțelegerii corecte pentru ca apoi anumite operații sau activități să fie și ele corect aplicate.
Pentru a avea un manual (și nu spun „bun”, pentru că orice manual, dacă a ajuns să fie manual, nu doar cu numele, trebuie să fie bun), trebuie să fie îndeplinite, așa cum am spus, mai multe condiții:
- Să fie clar și prezentat cât mai simplu. Nu are ce căuta într-un manual un jargon tehnic neclar sau termeni care pot complica sau încurca înțelegerea. Este greu, de fapt, cel mai greu să îndeplinești această cerință. De fapt, arta autorului unui manual constă în a fi capabil să prezinte cât mai clar și simplu lucruri extrem de complicate. Adică, în alți termeni, să fie capabil să vulgarizeze știința. Pentru asta se pot folosi toate mijloacele vulgarizării științifice; adică imagini, înregistrări, exemple, analogii etc.
- Să fie structurat logic. Orice manual trebuie să fie „secționat” în cât mai multe capitole și subcapitole. Este, practic, o „disecție”. Manualul nu este un roman fluviu! Trebuie, cu alte cuvinte, să îți ofere un mijloc „grafic” care să ajute să navighezi prin el pentru a găsi ușor informațiile.
- Să fie complet sau să ofere o imagine integrală a unui domeniu sau subdomeniu de studiu. Pentru a îndeplini această cerință, trebuie să fie luat în calcul efortul pe care trebuie să îl depună utilizatorul său pentru a acoperi un set cât mai mare de situații, probleme, aplicații, împreună cu rezolvarea acestora, pentru a se spune apoi că este competent în materia respectivă învățată.
- Materia trebuie expusă într-un anumit ritm. Adică ritmul lui „pas cu pas”. Se trece de la extrem de simplu la complicat, iar manualul este manual dacă această trecere nu este percepută ca „misiune imposibilă” de către utilizatorul său. Manualul este, în esență, și o structură evolutivă, organică. Este precum un joc pe niveluri. Nu treci la nivelul superior dacă nu ai dobândit capacitățile de a îndeplini sarcinile de la nivelurile inferioare. (Ai noștri au preluat aici doar ideea de joc și doar atât. Adică să facem învățarea cât mai plăcută! Lucru din nou, grav!)
- Manualul conține probleme. Iar când spunem probleme, spunem un set cât mai variat de situații cu „așa da” și „așa nu”. Probleme care se arată pas cu pas cum se rezolvă și probleme prost rezolvate, adică un „așa nu”! Toate acestea se explică extrem de amănunțit.
- Manualul trebuie să fie actualizat. Adică trebuie să fie periodic „reluat” și îmbunătățit din toate punctele de vedere, nu numai în ceea ce privește informația de bază sau conținutul său. Dacă se impune, este necesar să fie chiar reluate elemente vechi și extrem de vechi, adică se recurge la manuale vechi pentru a relua din acestea fie tehnici de prezentare, precum și informații de bază care s-au dovedit a fi înțelese mai bine de generațiile care au utilizat manualul respectiv. Inovația de dragul inovației, fără a reveni și a păstra ce e bun din trecut este nocivă în cazul educației!
- Orice manual este în sine un dialog cu utilizatorii săi. Până să iasă pe piață, un manual trebuie testat. Adică verificat, cel puțin la nivelul înțelegerii acestuia. El trebuie, de-a lungul unui an școlar, îmbunătățit sistematic prin analizarea unui feed-back din partea utilizatorilor, al profesorilor, părinților.
Cam acestea sunt cerințele pentru a avea un manual. Care este situația de fapt, în România? Dacă sunteți părinte de copil, să zicem a unui copil de clasa a IX-a (iau acest reper pentru că ar constitui „media” absolută, adică tânărul a depășit greutățile școlii generale, se află la început de liceu, adică se pregătește să „atace” viața de liceu privită din punct de vedere al provocărilor intelectuale, care apoi au să îl lanseze într-o universitate), atunci luați un manual – oricare – al copilului, și încercați împreună, un sfert de oră, să citiți din acest manual, căutând să îl puneți pe copil să vă vorbească doar despre lucrurile pe care efectiv nu le înțelege deloc dintr-o lecție anume. Lăsați-l să citească el și să vă vorbească despre ceea ce îl „doare” când citește. Ce veți constata? În linii mari, dacă copilul nu este „antrenat” în a citi din copilărie, dacă nu face parte din acel mic procent de copii care „s-au luptat” cu acest mod de a învăța, adică prin a lectura, analiza, lua notițe…, atunci veți vedea că, de fapt, nu vă aflați în fața unui manual. Nu copilul este de vină, ci așa-zisul manual care face și el parte, probabil, dintr-o perioadă a unui „hei-rup” al vreunui M.P. Asta dacă nu cumva și dumneavoastră, ca părinte, nu veți avea o problemă când veți citi manualul respectiv.
Ce face profesorul? Funcția profesorului se pare că este astăzi doar aceea a unui lămuritor, ceea ce este grav, pentru că nu este singura lui misiune. Profesorii evită să citească împreună cu elevii – la cele mai multe discipline, nu la toate – din manual. Profesorul preferă să îl traducă deja pe manual (pentru că nu are timp altfel să acopere materia), adică îl dictează lecție cu lecție elevului. Adică, ar fi în cele mai multe cazuri un parafrazator (scuzați-mi invenția termenului). A parafraza înseamnă a spune același lucru cu alte cuvinte. Asta nu înseamnă a explica! Asta nu înseamnă a clarifica! Profesorul se luptă el însuși cu manualul acasă, apoi împachetează diferit materia de predat și o „livrează” în ambalaj nou „pacientului”. Asta să însemne a preda? Asta să însemne a fi profesor? Cât de departe suntem de acei profesori-mentori care existau odinioară mai mulți ca număr. Bine că încă nu au murit aceștia astăzi definitiv, căci datorită lor încă mai plutește, chiar dacă în derivă, educația! Profesorul este un ghid și un exemplu, el oferă căi, dă direcții de antrenament mental și/sau fizic. Greul, elevul îl duce. Dacă nu aveți copil care să fie Popovici sau Halep, nu puteți, ca profesor, indiferent ce vă cere să „performați” vreun minister din lumea asta, să îl puneți să ducă greutăți pe care acesta nu le poate duce pentru că, ghiciți, va fugi! Nu poți să îl pui să scoată 100 de metri în 10 secunde dacă el nici nu știe să înoate; nu puteți să îl puneți să obțină performanță în tenis când el nici nu înțelege regulile jocului sau nu știe racheta de tenis să o țină în mână. Profesorul este ghidul care te duce în munți, te plimbă pe acolo, îți arată unde să privești, cum să privești, îți arată care ciuperci sunt otrăvitoare și care nu, îți face un adăpost, stă lângă tine când mori de frig sau ești plouat, dansează cu tine în jurul focului, îți citește seara ceva eventual, iar apoi te scoate viu din munți. Credeți că puteți să faceți asta? Oricine poate face asta? Duceți-vă în munți și reveniți alți oameni!
Să revenim și noi la o situație și mai concretă. Să luăm un exemplu. Clasa a IX-a. „Manual” de Logică și argumentare (sic!). Ca să vedeți cât de gravă este situația. Am să iau o frază, două de aici, chiar de la începutul cărții, pentru a vedea ce nu este un manual. Iau acest manual de logică tocmai pentru că el ar trebui să fie un exemplu de… logică, nu-i așa? Adică de claritate! Deci, am să iau o frază pe care o putem considera, la limită, simplă și clară. Nu am să mă refer la lucruri complicate deja, căci vi le puteți imagina cât de complicate sunt plecând de la aceasta „simplă frază” ce urmează.
Fie textul: „Argumentarea este prezentă la tot pasul: acasă, la școală, în mass media [așa e scrisă ea, nu Mass-Media, dar nu contează, nu e absolut greșit], în grupul de prieteni etc., însă teoria argumentării a apărut și s-a dezvoltat în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, ca urmare a formalismului excesiv al teoriilor logice contemporane, ce aveau o aplicare redusă în practică, astfel încât existența unei diferențe esențiale între domeniul teoretic și cel practic, a impus necesitatea creării unei noi logici a argumentării.” (Manual de Logică și argumentare, Editura Corvin, Deva 2004, p. 7 – Elena Lupșa, Victor Bratu, Maria Dorina Stoica. Acest manual este folosit astăzi în licee). Citiți fraza aceasta, apoi priviți tavanul și spuneți ce ați înțeles. Vă spun ce mi-au răspuns peste 90% dintre copii: „…. că logica se aplică peste tot!” S-a reținut prima parte a acestei fraze. Restul zace în ceață sau chiar în întuneric. Dacă sunt puși copiii să citească de mai multe ori această frază, ei vor încerca să rețină cât mai mult din ea, mecanic, dar niciunul nu a încercat să explice sau să clarifice ce spune fraza. De ce? Pentru că ei nu cunosc în primul rând termenii utilizați. Și nu e vina lor că nu se explică acolo termenul de „formalizare”, de exemplu. Acesta este un termen-cheie care ar fi necesitat o explicare pe care oricât o cauți în manual, nu ai să o găsești. Sau, la pagina 3 a aceluiași manual, găsiți termenul „postulat”, sau „inferență”. Nu există un dicționar la sfârșitul manualului! De exemplu, la pagina 3 [prima pagină a manualului], găsim: „Logica simbolică, numită și matematică sau modernă (reprezintă știința apărută în secolul al XIX-lea) studiază operatorii logici (negație, conjuncție, disjuncție etc.). Augustus De Morgan, în lucrarea „Logica formală” (1847) formulează legile dualității dintre conjuncție și disjuncție, dar mai ales creează o logică a relațiilor capabilă să dea socoteală de inferențele nesilogistice [de bine, de rău, acest termen este relativ descris mai sus, pe aceeași pagină] la fel de simple și de frecvent utilizate (exemplu: Dacă Ioana este mama Alinei, atunci Alina este fiica Ioanei).” Am redat aici exact cum este prezentat în manual fraza, adică cu îngroșările de rigoare și chiar ghilimelele la titlu de carte. Cum să mai convingi elevii apoi că un titlu de carte nu se scrie niciodată cu ghilimele când îl scrii sau îl întâlnești într-o carte? Când se scrie de mână, un titlu se subliniază! Când îl aveți într-o carte oarecare, acesta se scrie cu italice! Na, poftim! Pagina 3, da?! Apoi, mai citiți dumneavoastră textul încă o dată și spuneți-mi ce rost are ea? Ce se poate reține din ea? La ce bun? Cum? Câte întrebări vă stârnește?
Mi s-a spus că rolul profesorului acesta ar fi: să lămurească, să descifreze meandrele acestea. Adică, dacă un elev ar dori singur, acasă, să citească o lecție înainte, nu ar avea nicio șansă de reușită, deoarece depinde de decodificatorul de serviciu, care este profesorul. Acesta nu deține cunoaștere, ci secretele unui cifru. El și numai el îți poate spune ce înseamnă ceea ce citești acolo. Îl întrebi ce este aceea „inferență”? Îți va spune, logic: „despre asta vorbim mai încolo, tu ia-o așa cum e acolo deocamdată. Adică, memorează mecanic termenul, vedem noi mai încolo!” Încerci să îți lămurești ce este cu exemplul acela? Numai profesorul îți poate face legătura între ce este acela un silogism și ce este o „inferență nesilogistică”, căci nu se vede deloc clar în această primă pagină ce înseamnă efectiv un silogism și ce este inferența nesilogistică. Și mai puțin ce este acela un „raționament” în general. Ce sunt acelea „legi ale dualității”? Ce este cu acei „operatori logici”? Ce e cu „conjuncția, disjuncția, negația…” Și „etc.”? Adică, dacă ești un elev rău, îl mitraliezi pe profesor din prima lecție cu mii de întrebări, întrebări la care, dacă se încumetă să răspundă, ar însemna să îți spună într-o oră tot ce face într-un an. Nu, mi s-a spus, rolul acestor lecții introductive ar fi acela de „a-i da elevului o idee despre ce este logica, cum se definește ea și la ce servește”. Păi, în aceste condiții, imaginea elevului este destul de clară: nu am nevoie de așa ceva, căci de așa ceva trebuie să fugi.
Profesorul este blocat, elevul este pur și simplu șters de pe fața pământului, iar părintele este disperat. Ce faci? Soluția? În afară de a căuta manual alternativ – românesc sau nu, dar ce te faci cu cititul în limbi străine – ar fi ca profesorul să citească împreună cu elevii la școală lecție cu lecție. Nu este degradant! În marile universități ale lumii se practică acest lucru: se dau texte, se citesc și se explică și comentează. Așa înaintează omul în cunoaștere! Este pur și simplu baza până la nivelul doctorat și chiar post-doctorat. Este, de fapt, singura tehnică ce se practică constant de la clasa a V-a (dacă nu mai devreme), până la sfârșitul vieții. Copiii nu pot fi educați doar dictându-le și fugind de manuale, „căci sunt prea grele!”. Profesorii nu pot doar să facă o muncă de Sisif, fiind doar traducători sau schiori printre jaloanele dificultăților. Așa zisele manuale nu sunt un fel de rebusuri și casse-tête (adică joc de ghicitori și pietre de încercare pentru a vedea „dacă îți pică fisa sau nu”). Manualul nu este o mașină Turing, nu este o mașinărie care deține un cod secret, știut doar de profesori și încă câțiva. Manualul trebuie să poți să îl parcurgi singur în primul rând! Cum scoți un sistem de educație din acest blocaj? Aici este bățul care blochează tot angrenajul. Aici este baza.
Facebook
WhatsApp
TikTok
