Spune C. G. Jung într-o scrisoare de-ale sale: „Cine privește în afară visează; cine privește înăuntru se trezește!” Lumea întreagă este un vis, shakespearian/eminescian vorbind… Lumea aceasta pare să aibă din ce în ce mai mult trăsăturile unei non-realități, ale unei imense iluzii, așa cum spuneau religiile orientale acum mii de ani. Sau, mai pitoresc spus, neaoș românesc, precum olteanul care s-a dus la grădina zoologică și a văzut o girafă…. „așa ceva nu există!” E grea materia. Te face să scuipi cu obidă pe ea. Te face să sari chiar la gâtul lui Dumnezeu – dacă crezi în El – sau să înjuri zeul Hazard – dacă nu crezi în Dumnezeu. Fericiți cei credincioși, căci ei pot măcar să se certe cu cineva care ar avea o formă!
L’enfer c’est les autres, spune și marea vorbă a lui Sartre. Infernul sunt ceilalți, adică exteriorul, fuga din sine a individului. Lumea trebuie răsucită înăuntru dacă vrei să scapi de imensa deziluzie a faptului că ea ar fi! Lumea pare a fi făcută din neant – un fel de materie neagră – care se sustrage luminii, a manifestării pozitive. Este o părere vagă a ceea ce ar fi trebuit să fie și nu a fost să fie. De ce toate aceste formule pe care le tot auzim? Dintr-un fel de optimism tâmp al unui om care crede că e ceva de capul pietrei, mai ceva decât de propriul său suflet. Lumea s-a răsucit cu susul în jos și ne-am adâncit în iluzia că ea ar fi. Există, desigur! Dar nu este! Diferența veșnică dintre Ființă și Existență, așa cum ne spun grecii vechi și Heidegger cel nou. Sau Nietzsche. Sau, neaoș, frumos, românul Cioran!
Ce se vede la o răsucire a lumii? Acum ceva vreme a apărut un minunat film serial – West World, film despre care am mai vorbit, căci este extrem de teologic și zguduitor! Te uiți la acest film cu sufletul la gură în speranța că vei afla de ce-ul creării omului sau a dihaniei după chipul și asemănarea noastră, adică a oamenilor. Suntem mândri de ceea ce putem crea! Și ce mare brânză am creat? O imensă oglindă care ne arată și mai abitir dihania și dihonia din noi. Dihonia înseamnă dia-bolia, diavolia și dubla boală din noi. Nimic mai mult. Așadar, în acest film apare și soluția la un moment dat. De fapt, ea apare în primul episod, spus de Dolores – personajul principal: „Prefer să văd frumosul din lume!” Și ai impresia că ai aflat ceva. Spre sfârșitul filmului, după imensele dureri ale lui Dolores – căci doar o cheamă chiar numele spre suferință (sic!) – repetă această formulă, de astă dată ca fiind perfect convinsă că este singura soluție. Adică… să te retragi în tine și să guști doar frumusețea – aceea extrem de puțină – care a mai rămas în lume. Imensă capcană! Cumplită capcană, ar spune Cioran! Spunând că „preferi frumosul din lume”, înseamnă că deja te-ai afundat și mai mult în lume, că încerci, din miezul durerilor tale, să-ți faci lumea digerabilă, să te împaci cu ea sau să îți mai smulgi o mică bucurie! Dar în asta stă tot necazul omului!
Lumea trebuie negată în bloc. Nu trebuie să te căznești a-i vedea frumosul. Ceea ce este frumos este iluzie pură. „De ce a făcut Dumnezeu tot și toate? De ce Hazardul a ajuns să facă ordine în haos?” întreabă mereu – naiv și extrem de savant în același timp – toți elevii care fac primii pași spre a medita la esențe. Adică, acest „de ce” înseamnă o căutare a unui scop! Și începe lista de scopuri posibile. O listă interminabilă, care mereu plutește în sfera vorbelor frumoase. Creația este plină de scopuri nobile și de bucurii! Nimeni nu vine să spună că acestea sunt iluzorii, că te păcălesc! Dovada? Care este dovada acestei enormități pe care vin să o spun, contra atâtor și atâtor optimiști de la facerea lumii încoace? Dovada o ai zilnic. Cea mai mare bucurie pălește în fața celei mai mici suferințe! S-ar părea că scopul existenței lumii este suferința! De aici își extrage cineva întreaga energie. Câtă energie zace într-un război! Câtă energie zace în plânsul unui copil?! Câtă energie zace în suferințele unei schingiuiri?! Toate aceste suferințe și dureri nu se compară cu toată muzica și baletul lumii, parfumurile și degustările fine însumate și de-a lungul timpului. Din contră, muzica și baletul devin ca un fel de bomboană de pe tort, te fac ca printre lacrimi să îți bați joc de tine, căci îți vine să zâmbești în timp ce spargi piatra suferinței în dinți! Filonul lumii este dat de suferință. De aici niște demiurgi care ne-au făcut după chipul și asemănarea lor, adică hâzi, își extrag energia. Că doar nu ar face asta din bucurie? Ce este mai pietrificat decât suferința? Puteți compara volatila fericire – cea pe care nici măcar nu puteți să o definiți sau să o deosebiți de plăcerea burtă – cu o mică suferință care lovește ca piatra în moalele capului? Nu puteți! Demiurgul cel rău asta face, se hrănește cu suferința lumii. Iar suferința este cu atât mai mare cu cât iluzia că lumea ar fi este mai mare! Demiurgul cel rău a făcut pe om după chipul și asemănarea sa, apoi ne-a păcălit că ne-a făcut un imens bine.
Să existe un Demiurg bun în toată tărășenia asta? Cred că da! Cred, căci sunt obligat să cred și vreau să cred asta! (Nihiliștii puri ar spune că deja am făcut o eroare aici, căci tot în auto-iluzionare am picat). Este cel care S-a ascuns în noi, în interiorul nostru și în inima noastră. Oriunde L-ai căuta în lume, nu ai să-L găsești, chiar dacă o fi și pe acolo într-o formă palidă. Nu Îl găsești pentru că este cumplit de departe. Asta când ai putea să-L găsești înăuntrul tău. Frumoase vorbe, iar! O nouă iluzie? Da, rămâne o visare lumească asta, pentru că nu știi, habar nu ai unde și cum să te duci în interior. Toate filosofiile și teologiile lumii îți exemplifică interiorul folosindu-se de lume, de exterior. De aceea șansele sunt nule și eșuăm lamentabil de fiecare dată. Ce să fac cu suferința care mă pătrunde până în inimă, până în măduva oaselor? Ce să fac în condițiile în care suferința lumii mi-a pătruns în ceea ce cred eu că ar fi interiorul meu? De ce să mă duc în interior când acolo parcă găsesc esență pură de suferință, mai abitir decât în exterior? În lume măcar mai pot să aleg frumosul, iluzoriu, dar frumos. Mă păcălesc mai ușor în lume decât în sine. Cum poți să te mântuiești prin suferință? Cum poți să nu-i simți imensa energie cu care se hrănește demiurgul cel rău în orice clipă?! Când mă scot pe sine în afara mea, în lume, scot de fapt ceva hâd precum lumea, precum asemănarea pe care o am cu acest demiurg cel rău….
„Totuși este trist în lume!” îmi sparge toate florile albastre ale iluziei. Nu este o soluție, este doar o constatare a neputinței în fața durerii.
Facebook
WhatsApp
TikTok
