A băga bățul prin gard este o artă. A enerva pe cel de lângă tine, dorind să faci asta, este o artă. Totul ține de arta stârnirii. Îl urnești pe om, îl înțepi cumva – prin cuvinte – astfel încât să-l faci să sară de pe scaun, să îl determini să înjure, să devină agresiv, să îl mănânce palmele să îți tragă o scatoalcă. Dacă v-ați uitat la filmul Lie to me, ați fi văzut acolo că personajul principal stârnește oamenii să iasă din zona lor de autocontrol pentru a-i determina să se arate, să-și devoaleze minciunile. Ca profesor, mă confrunt cu un zid de granit din partea tinerilor cu care am de-a face. De la an la an acest zid este și mai gros, și mai impenetrabil. Nu în sensul că nu s-ar sparge extrem de ușor. Am în fața ochilor cele mai sensibile generații pe care mi le-aș fi imaginat vreodată. Nu îți trebuie multă măiestrie pentru a-i jicni. De fapt, habar nu ai dacă îi atingi sau nu cumva, căci se jicnesc singuri, imaginându-și că ai vrut asta și că ți-ai propus să „te iei de ei”. Nu în acest sens spun că sunt un zid de granit. La capitolul ușurătatea ființei jicnite stau foarte bine. Numai să sufli spre ei și au nevoie de psiholog, preot și psihiatru. Asta dacă nu se apucă să se protejeze de atacurile fanatice ale tale cu ajutorul petițiilor, poliției și urletelor. Așadar, aici am în vedere acel zid de granit în sensul că pot fi, paradoxal, imperturbabili la a fi stârniți spre a învăța, spre a fi curioși în legătură cu ceva anume, să zicem să citească o carte. Granit pur! Dospit în adâncurile pământului, topit lent și șlefuit îndelung de presiuni enorme. Nimic nu-l sparge, nimic nu-l pătrunde. De aceea profesorii au devenit un fel de saltimbanci de circ. Ca să smulgi un zâmbet sau să-l ții atent pe un asemenea tânăr, trebuie să faci tot felul de giumbușlucuri, pe muzică de circ. Mergi pe bicicletă, pe sârmă, jonglând cu patru sau cinci popice, ținând pe cap o pisică în echilibru și reciți versuri din Luceafărul. Dacă ai noroc, găsești un tânăr care să îți spună că „ai fost interesant”. Iar asta te ridică la ceruri de fericire. Ca profesor. Mă rog, ceea ce spun aici e valabil pentru începători, căci pe mine nu prea mă mișcă aceste „complimente”. Iar circ fac din ce în ce mai puțin. Doar bag bățul prin gard, încercând să-i șochez cumva. Rezultatul? Cum scopul meu e acela de a-i stârni, de a-i intriga, de a-i face să-și pună întrebări, nu prea îmi iese mare lucru, căci în loc de astea, ei se jicnesc. Se opăresc chiar. Fug ca de dracu. Așa că rămân singur și plictisul pune repede mâna pe mine. Cum am prea multă energie – încă – încep să bat darabana și mă gândesc ce să mai născocesc pentru a-i intriga. Și… mi-a venit de curând ideea. Ce-ar fi să intru în vorbă în online cu un grup serios de fanatici? Am căutat adepți ai Pământului plat. Neah! Oamenii sunt prea raționali. Încearcă să simuleze argumente. Uneori drăguțe și chiar interesante. Am încercat fanatici religioși. Neah! Și aceștia au un „duh al blândeții”. Încearcă să te convertească. Nu îi enervezi decât rareori. Am mai încercat câteva astfel de „cluburi” și tot nu am găsit efectul scontat.
Totuși, o zi minunată mi-a scos în cale fanaticul comunistoid-suveranist. Un deliciu. Am aruncat două-trei pietre în baltă, ca un adevărat prost ce sunt, și chiar după o săptămână încă primesc înjurături. Ce a ieșit la suprafață? Iar acum trebuie să schimb tonul vocii, adică să devin mai serios, mai academic, căci efectiv vorbesc despre lucruri serioase.
Se observă un tip uman care are „un narativ” anume. Acesta spune că:
1. Trebuie să fim independenți ca națiune! Nu argumentează, doar impun asta. Nu poți să le ceri un răspuns în acest sens, adică să le ceri să-ți indice o singură țară care este „independentă” sau să îți definească această „independență”. Oricum, ideea este frumoasă. Când întrebi, în schimb, „independentă față de cine”?, răspunsul este clar: UE. Orice ai spune despre Rusia sau blocul țărilor conduse de dictatori, se lasă tăcerea. E ceva de genul… „lasă-i pe ăștia!” sau „Rusia nu are nicio treabă cu noi!” Punct. Discuția se încheie. Dar, cum dovezile încep să apară de peste tot că Rusia nu stă degeaba, și că nu e chiar atât de fără treabă cu noi și restul lumii, au creat un nou narativ: „Vezi ruși peste tot, ia caută și sub pat, și în ciorbă…” Adică duc în derizoriu acest lucru. „Don’t look up!” este exact tehnica despre care vorbesc aici. Vedeți filmul! Este extrem de interesant.
- Susțin că alegerile le-au fost furate de aceeași clică ce a distrus România. Aici înclin să le dau dreptate. Se simt furați. Vor cu ardoare să se oprească jocul pentru că s-au depășit toate limitele. Le dau dreptate. Se simt frustrați ca și cum le este furată un fel de revoluție pe care nu sunt în stare să o ducă la bun sfârșit, nici să o înceapă. E vremea să pui mâna pe furci și pe topoare, să otrăvim fântânile. Aderă masiv la aceste lucruri, iar clasa politică actuală aruncă gaz pe foc, uneori chiar benzină. Îi văd ca pe niște veste galbene din Franța, dar care au fost mult mai repede confiscați decât francezii. Ideile sunt minunate. Chiar dacă au miros de anarhie, reprezintă un semnal puternic. Cu cât mai mult timp este ignorat acest semnal, cu atât va exploda mai puternic. Problema este că și-au ales ca figuri reprezentative pentru a le ține isonul cele mai nepotrivite figuri posibile din societate. Un fel de „ultim om” a fost ales ca reprezentant al lor. Aceste figuri invocă pe Dumnezeu, apa izvoarelor și lira sterlină în aceeași frază. Pot să spună cele mai mari tâmpenii, sunt văzuți în continuare ca adevărați profeți, deși totul la ei pute a sulf și ou clocit. Mai mult, sunt un simbol al analfabetismului funcțional sau golăniei, al prostiei crase și inculturii absolute. Cu toate acestea ei regretă că aceste figuri „au fost furate” la alegeri și, deci, chiar ei înșiși. Au un fel de fanatism religios. Sunt gata să te ardă pe rug. De fapt, au chiar convingerea că vor ajunge la putere cumva, în viitorul apropiat, și vor pune ghilotina în piața publică pentru a pedepsi pe necredincioși și cârcotași. „Lăsați, că vă ținem noi minte!” Au exemplul lui Trump, de peste gârlă. Sau îl admiră direct pe Putin, ca fiind tătuc cu mână de fier. Nu li se pare nimic înfiorător în acest lucru, din contră, sunt jicniți că tu poți să vezi altfel lucrurile.
- Au o mândrie mare că sunt inculți și neduși la școală. De fapt, tot ceea ce ține de școală este rău, este un fel de instituție a distrugerii umane. Dacă te văd că citești sau că ai vreo realizare intelectuală, le iese urticarie. Au un program de viață prin care să își interzică orice contact cu cartea și cu școala. Instituțiile de învățământ sunt căutate a fi furate prin orice mijloace. Scopul este diploma, nu educarea. „Bă, ochelaristule!” este strigătul lor de luptă. Se simt extrem de protejați, căci numele lor este Legiune. Îi ajută enorm să vadă că se grupează în jurul unui lider „religios” care este exact ca ei sau oglindă a lor. Cum se recunosc între ei? Simplu, prin limbaj. Trebuie să fie unul agresiv, colorat, plin de înjurături și scălâmbături.
- Se dau atoateștiutori. Își extrag educația și cunoașterea din infinitul tik-tok-ului și al siturilor dubioase de pe net. Conspirația este dusă la un alt nivel. Nu ai cum să dovedești, căci aici nu se merge nici pe argumente, nici pe dovezi. Orice dovadă ai arăta, este una trucată. Ceea ce este adevărat este doar ceea ce comunitatea respectivă împărtășește.
- Se declară a fi soldați ai lui Dumnezeu. Ei, adică Legiunea, se declară a fi în „oastea Domnului”. Îți dau lecții de dogmatică, îți explică printre înjurături ce înseamnă să fii un om bun și patriot, invocându-l pe Dumnezeu, care le este apropiat și care luptă alături de ei cu Răul, adică cu tine, cel care nu aderi la această poveste. Patria, neamul și religia le sunt pe limbă continuu. Nu se pot separa acestea două. Când vorbesc despre iubirea dintre națiuni, ți-o aduc pe cea a rușilor, care „au cultură mare” și „au suferit ca noi”. Nea Chiril al lor este un fel de sfânt în viață care își apără neamul cu crucea în mână. Iar ei sunt gata să-i pupe pulpana popii și să se spovedească la el. UE mustește de necredință și păgânism. Păcatul suprem e să vorbești de bine despre UE. Soarele de la răsărit răsare! – asta ți-o spun fie direct, fie prin tăcere.
Psaltirea și conspirația sunt cele două arme pe care le folosesc acești oameni de granit expuși mai sus. Cu alte cuvinte, spiritul de pomanagiu și cel de exaltat definesc românitatea astăzi. Românul încă așteaptă să pice de la Stat sau de la un Stat un anume bine, ca pleașca, pe capul lor, mântuindu-i de lenea lor și de neputința congenitală. Exaltarea se manifestă în vorba acidă, înjurătură și plecatul la atac în chiloți și capot, cu papuci cu blană și tatuajele înspăimântătoare. Epoca prostului a început. Epoca subumanului este în floare. Halal!
Facebook
WhatsApp
TikTok
