TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Insuportabila lejeritate a minții

Cunoașteți genul de literatură care poartă denumirea de pulp fiction? Sau benzile desenate? Ei bine, acestea, împreună cu multe alte genuri asemănătoare, au fost considerate de-a lungul timpului forme literare/culturale de mâna a doua. Erau plasate undeva la periferia „literaturii grele”, „serioase”. Copiii din anii ’60 erau trași de urechi dacă pierdeau prea mult timp cu cititul benzilor desenate, considerate a fi o pierdere de vreme pentru formarea tinerilor. Iar adulții care citeau pulp fiction în afara călătoriilor cu trenul – fiind considerate lecturi facile, deci gândite a fi consumate doar în tren – erau desconsiderați de cei care se aplecau asupra literaturii grele. Oricum ar fi, era foarte bine cunoscută valoarea literaturii răspândite pe paliere bine determinate. Undeva în urmă, între secolele al XV-lea până la sfârșitul secolului al XIX-lea, au existat de asemenea astfel de periferii ale culturii. Să ne gândim la filosofii care au scris cărți în limbile vernaculare, nu în latină, cum era obiceiul, pentru ca „și femeile să înțeleagă filosofia”, cum se spunea atunci. Ar fi un drum al „simplității” deschis de toate culturile. Există un centru, care necesită un efort pentru a ajunge la plăcerea care decurge din exersarea întru acesta și există o periferie, care tinde spre o simplificare a conținuturilor centrale pentru ca și alte categorii de oameni să aibă acces la plăcerile spiritului. Teoria relativității a lui Einstein ține de centrul specializat al fizicii. Teoria relativității pe înțelesul tuturor ține de o deschidere culturală care are o anumită distanță – de dorit chiar – față de acest centru.

Care este problema pe care o avem în vedere în legătură cu acest subiect? Trei termeni ne rețin atenția: efortul minții, simplificarea și lejeritatea. Orice exercițiu spiritual – care se desfășoară într-un cadru cultural în mod necesar – presupune un efort al minții. Scopul este acela de a ajunge la o anumită împlinire spirituală, care poate fi resimțită ca o împlinire sufletească, având ca efect o anumită satisfacție, și care capătă forma unei plăceri intense uneori. Iar toate acestea se fac sub acest efort. Educația se face sub o presiune pentru a obține „îmblânzirea” naturii centrifuge. Acest efort, care uneori poate fi destul de obositor, cere o anumită diminuare a sa. Iar acest lucru se face prin tendința de a simplifica unele conținuturi culturale. Adică le face mai repede explicabile/explicite, pentru a ajunge la acea satisfacție a spiritului mai ușor. A simplifica un conținut complicat/complex este, la rândul său, un nou efort – trebuie să-ți pui bine mintea la contribuție pentru a ajunge la această simplificare/simplitate a lucrurilor. Mare lucru este acesta de a face lucrurile mai clare, iar tot ceea ce este clar unei minți, devine imediat și simplu! O mare plăcere și satisfacție decurg tocmai din această încercare. Este un exercițiu de dezlegare a unei enigme. Mintea care nu este clară este o minte încâlcită, tulbure, care nu-și găsește liniștea.

Dar intervine și cel de-al treilea termen – lejeritatea minții. Se spune că Antichitatea greacă s-a năruit nu din cauza unor invadatori sau războaie interminabile, ci din cauza… lenei! Lenea spiritului a generat decăderea aceasta. Din actul simplificării se ajunge ușor la lene, pe care o numesc în cazul acesta lejeritate/superficialitate a minții.

Să luăm un exemplu concret, căci prea multă teorie obosește mintea cititorului, nu?! Am ascultat la Radio Cultural o emisiune în care se vorbea despre faptul că tinerii de astăzi nu mai citesc din plăcere, ci doar din obligație și pentru a-și atinge un scop bine determinat. Poate că nu mi s-ar fi părut acest lucru a fi nou – văd zilnic studenți și elevi pentru care cititul este o corvoadă. În tandem cu emisiunea de la radio, mi-a căzut o carte în mână, pe care fratele meu mi-a lăsat-o. Mi-a spus chiar el că este vorba despre o carte care se cumpără de obicei de la chioșcul de ziare al unei gări sau aerogări. Este acea lectură ușoară – pulp fiction-ul despre care vorbeam la început. În avion sau în tren, nu prea te poți concentra prea tare în a lectura Critica rațiunii pure, normal. Sau, ca să nu merg pe linia acestui exemplu cam forțat, nu poți citi Doctor Faustus de Thomas Mann în tren. Asta doar dacă nu ești bine antrenat în acest sens – având o putere de concentrare, atenție etc. – care să-ți dea posibilitatea să te interiorizezi în orice situație. Mulți nu pot face acest lucru. De aceea este nevoie de lectură lejeră în acest caz. Cartea despre care vă spuneam se numește Chère mamie, de Virginie Grimaldi. Cartea are texte și imagini distribuite în mod egal. Imaginile par a fi făcute cu un telefon mobil sau cu un Polaroid. Ideea mi se pare foarte bună. Numai că textul în sine mă descumpănește deoarece mi se pare extrem de periculos. Este bine scris, inteligent alcătuită întreaga carte, astfel încât să dai impresia că ai în față un lucru extraordinar. Dacă aș „socializa” cu vecinul de compartiment, cred că același gen de discuție l-aș putea avea precum textele din carte. Dar cum în secolul acesta contactul cu celălalt se evită a fi făcut în mod direct, preferând de departe un contact „virtual”, prin facebook sau altă rețea de „socializare”, cartea aceasta, împreună cu toată pleiada de genuri asemănătoare, vine ca un îndemn spre a desăvârși lejeritatea spiritului. Cel mai mic efort al minții ar fi motiv pentru a închide cartea. Trebuie să fii într-o discuție cu textul, dar o discuție extrem de lejeră, care să nu te solicite în niciun fel, care să nu-ți dea deloc de gândit, să nu-ți ofere o satisfacție mai mare decât aceea a unei cafele servite de unul singur într-o gară. Așadar, cartea prezintă niște scrisorele – care ar putea foarte bine să fie și niște sms-uri inventariate – adresate de autoare bunicii sale. Ai impresia că autoarea și-a informat bunica de locurile, trăirile mărunte pe care le avea, pentru a o ține la curent. Pentru mai multă simplitate, uneori textele sunt însoțite de imagini lămuritoare. Vă dau un exemplu: „Dragă mamaie, În dimineața aceasta, în timp ce deschideam obloanele de la fereastră, ceva m-a lovit. Inițial am crezut că este grația divină, dar, de fapt, era un liliac. Te las, mă întorc să mor în continuare. Ginie” În stânga textului se află imaginea unui liliac mic aflat pe gresia din bucătărie, fotografiat neclar cu telefonul. Unii ar găsi că este un experiment literar interesant. Nu zic nu! Nu prezintă nimic profund, nicio profunzime a vieții, ci doar un cotidian bine observat. Salut un astfel de experiment literar. Numai că îl văd într-o gamă extrem de lejeră – chiar rarefiată – a minții. Jocurile de cuvinte sunt goale, trezesc doar mici tresăriri, precum un gust trecător în gură. Oamenii nu mai știu ce să scrie pentru a atrage atenția și a nu plictisi. Este o artă și aceasta, desigur. Sunt subiectiv în acest caz, dar nu pot să mă abțin să nu îmi aduc mereu în minte proverbul arab când văd astfel de texte care nu fac nimic altceva decât să dea minții ceva de rumegat, orice! Proverbul spune: dacă nu ai nimic de spus mai important decât liniștea, atunci taci!

Acesta ar fi fost un exemplu care este deja încărcat de o tresărire a minții. Dar trec la un altul, ceva mai grosier, surprins în tușe extrem de groase. Universitățile trebuie să-și recruteze clienți – căci studenți nu cred că mai sunt așa mulți – deci pleacă la vânătoare de asemenea clienți în orice zonă și în orice loc care ar putea să furnizeze materia primă. Universitatea este precum o mare întreprindere care are nevoie de publicitate și tehnici de atragere a clienților care trebuie să fie extrem de satisfăcuți de-a lungul studiilor și, mai ales, la sfârșitul acestora, cerând din ce în ce mai vocal să li se asigure un loc de muncă. Ieri a trebuit să fac acest lucru și eu. Și astfel am ajuns la Liceul X, din oraș. Cumplit experiment! Liceeni care în clasa a XII-a sunt tatuați mai rău decât membrii yakuza, gata pregătiți pentru viața de pușcărie, aveau privirea goală și nu puteau să se concentreze un minut la ceea ce li se spunea. Abia dacă rezistau și fără să spună ceva, un comentariu deocheat care nu avea nimic amuzant în sine, fiind dedicat mai mult auditoriului colegilor din aceeași categorie. Despre ce Facultate să le vorbești acestor oameni? O carte de genul celei de mai sus ar putea să le pună probleme mai mari decât am putea vreodată să concepem. La un moment dat, o colegă de la Facultatea de Ingineria Mediului și Știința Alimentelor, le vorbea acestor viitori posibili studenți despre faptul că în facultate vor fi luați de jos, de la cunoștințe de bază, iar specializarea Știința Alimentelor se ocupă cu ceea ce se ocupă, cât de importantă este această specializare etc. Tânărul tatuat și cu privirea goală are o întrebare. Toată lumea îl privește cu bucurie: „Doamnă, știu ce este carnea, știu ce este oul, dar nu mă luați deci cu d-alea… H, O și altele d-astea, nu?!” O întreagă hermeneutică a lejerității minții respective te năucește. Adică tânărul viitor absolvent de un liceu știe, adică el cunoaște carnea! Și oul! Când vede în farfurie o bucată de carne sau un ou el le știe, le identifică doct și are și un surâs superior, ca și cum a rezolvat o problemă grea de matematică. Resimte plăcerea cunoașterii, ca în cazul în care ai surprins o idee extraordinară din Critica rațiunii pure. El știe carnea, iar acest lucru este clar că trebuie să fie notat de întreaga omenire, el nu este un terchea-berchea, poate fi admis la orice universitate serioasă pentru asta. Dar nu îl iei pe el cu H, O… adică H2O și alte bazaconii d-astea complicate pe care nu știe să le pronunțe! Lejeritatea minții nu are nevoie de o tulburare mare, căci este posibil să crape. Și nu cu texte, cu literatură, ci cu practică trebuie încărcate bateriile experienței, adică îi dai carne, ou să le pipăie și să le guste, nu-i vorbești despre proteine și formule chimice, că astea sunt „nașpa” pentru minte și o blochează. Nu are rost să-i oferi o carte, nici măcar de genul pulp, pentru că deja îl introduci pe tânăr în greul vieții. Și, dacă faci totuși acest lucru, și dacă îl obligi să citească la birou sau în bibliotecă literatură de tren, atunci musai să-i dai licența și chiar doctoratul fără să îl deranjezi prea tare. Căci el Știe! Știe carnea, știe oul… Aici nu mai este vorba despre efort al minții. Nici măcar despre simplificare întru clarificare. Este vorba pur și simplu despre stop-minte. Despre anchilozarea minții într-o superficialitate lejeră și suplă care trebuie recunoscută a fi o extrem de mare performanță!