TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Indiferența ca rău social

Nu încetăm să readucem aminte de tot felul de teoreticieni care argumentează tezele care susțin ideile legate de căderea unor întregi civilizații. Cercetători din domenii extrem de variate arată cum s-a putut ca întregi națiuni civilizate să se prăbușească încet sau brusc, cu zgomot sau în liniște. Prima formă, ca prim simptom al căderii unei astfel de națiuni o constituie indiferența. Acest termen cuprinde în sfera sa semantică un ansamblu de alte sub-forme/sub-simptome. Lenea, lehamitea, plictisul sunt firele care se leagă strâns între ele pentru a da trăinicia indiferenței. Indiferența față de celălalt, față de treburile cetății, față de valori. Mai ales față de valori. De principii. Oamenii nu mai au principii morale la care să adere. Sunt fluctuante și diferă de la situație la situație. Mai mult, individul care se bucură de aceste fluctuații morale se consideră chiar un adaptat la lume, spunându-și că este „descurcăreț”. Această orbire adâncește și mai mult această indiferență care dărâmă imperii. Vezi aproapele căzut?, sari peste el cu nonșalanță. Vezi o nedreptate că se întâmplă?, închizi ochii, vezi un abuz din partea statului?, îți spui că „cine sunt eu să fac ceva?!” Calmul răului actual parcă devine un fel de bine în comparație cu frica unui rău mai mare, viitor. Parcă trăim într-o epocă răsucit-hedonistă. Dacă hedonismul căuta plăcerea cu orice preț, nedând vrabia din mână pe cioara de pe gard, epoca ignoranței nu lasă răul prezent pentru un posibil rău mai mare, din viitor. Sloganul național este: „rău cu rău, dar mai rău fără rău!” Familii care trăiesc într-o nefericire profundă, chinuindu-se reciproc și scârbindu-se unul pe altul zilnic, nu fac niciun gest. Trăiesc într-o indiferență totală. În țara orbilor, chiorul este rege… În toată această lâncezeală generalizată, un politician sau un „implicat” egoist nu poate să fie decât un fel de zeu. Pe indiferență poți clădi întreg iadul. „Muieți ți-s posmagii?” este sloganul indiferentului. Scuturi pe tânărul indiferent, cel care îți spune sigur de sine (căci e plin de certitudini și de atâta sine) că nu are nevoie de școala ta (sic!), de matematica ta, pentru că el oricum va ajunge mare om de afaceri, adică va obține – nu se știe cum – salarii imense, iar tu, profesor fiind, îi vei fi sclav. Cum să îi spui că în școală, că în universitate, trebuie să citească cel puțin o carte la fiecare disciplină? (nu mai îndrăznesc să spun că mai multe cărți la fiecare disciplină) Indiferența lui te doboară. De dezarmează, căci indiferentul privește în stânga și în dreapta și vede că este susținut. Absurdul este dat de profesor. Extindeți asta în orice domeniu, și veți vedea același scenariu. Unii calcă legile în picioare și sunt chiar jigniți dacă le arăți negru pe alb că au făcut acest lucru. Românul a volatilizat, ca să nu spun că a spulberat ideea de lege! De la Marele Plăvan până la bețivul satului, toată justiția se calcă în picioare. Te simți nedreptățit cu ceva? „Dă-ne în judecată!” Adică, cu alte cuvinte, „știu că indiferența ta este plină și de lene, deci nu ai să dai în judecată, căci vrei să stai calm. Iar dacă mă dai în judecată, ce ai să obții? După ce vor trece ani de tergiversări, chiar dacă ai câștiga, câștigul ți-l pui în ramă și basta. Am să îți trimit flori!” Trebuie să înțelegem pe Gabriel Resources că acum, dacă a pierdut procesul, după ce te-ar fi ușurat de miliarde, nu are bani să plătească nici măcar un milion de euro cheltuieli de judecată! Nu îți convine? Prinde orbul, scoate-i ochii! Hai, fii om! Te rogi de vecin să îți dea banii înapoi pe care i-ai împrumutat acum un an? Ce te grăbești așa? Ce nu înțelegi că nu am? De ce ai nevoie de ei? Trebuie să te justifici de ce îi ceri înapoi. I-ai dus lui Dorel din capul străzii niște blăni să-ți facă un scaun? Ce te grăbești așa de tare? I-ai dat asta acum doi ani! De ce nu îl înțelegi că are probleme? Vrei scândura înapoi? Nu o mai am, că am făcut altele, la alții! Te revolți? Ești isteric! Lasă, căci știu că îți va fi lene atât de tare că vei spune singur: „lasă prostul! Ce, te pui cu el?! Îi dai una în cap și moare prostul… și, ce ai făcut?!” Așa că licheaua câștigă, tu, indiferent fiind, pierzi totul. Vrei să te duci la vot? Te îndeamnă iar veșnicii aleși care acum se comasează și se aliază în combinări de n luate câte k să ieși din nou la vot? Ți-e indiferent cine iese? Foarte bine! Asta e și ideea! Nu îți este indiferent? Ce poți să faci, căci tot ei ies? Chiar așa, ce să faci? 

Cel mai bine este să aștepți marea prăbușire! Vine cu pași mici și siguri! Extrem de siguri, căci nimic nu mai este omenesc în noi. Doar mândrie deșartă și o stimă de sine prostească din partea celor mai mărunți bipezi. Minunat moment ne-am ales să trăim… ne este lene și să ridicăm mâna spre Dumnezeu. La ce bun? Căci tot nu ne mai aude vocea stinsă!