În această viață m-am simțit de nenumărate ori mic în fața altor oameni pe care i-am considerat a fi titani. Pitic pe umerii lor am fost și sunt încă. Cea mai mare parte a vieții mi-am petrecut-o în umbra lor și pentru acest lucru le mulțumesc enorm. Acum, la jumătate de veac împlinit, ceva s-a schimbat. Lumea Titanilor a fost infestată cu foarte mulți impostori, cu multe aparențe umane, cu bolnavi mintal sau chiar cu loaze ordinare.
Îmi aduc aminte că în perioada studenției am avut multe discuții „pe hol” sau chiar private cu o parte dintre acești profesori Titani pe care am avut șansa să îi am. Mă gândesc mereu că nu am să-i ajung din urmă, dar sper ca măcar „umbra lor să se fi pogorât” și asupra mea, și măcar din aceasta să mă fi ridicat cât un fir de iarbă. Acum, când mă frământă acest subiect, adică acela al infestării lumii celeste, mă cuprinde o tristețe cumplită. Unii oameni trebuie să rămână în sfera celestă, a sacralității, cel puțin măcar în mintea unora care se raportează la ei ca la ajutoare spirituale în viață. Iar lumea aceasta celestă trebuie să rămână pură, nepângărită. Lumea trebuie să aibă un bastion curat! Măcar unul singur. Iar acesta nu poate să fie altul decât în cultură, în spiritual, adică în ceea ce omul a putut crea mai frumos și mai adevărat de când este el pe pământ. Cu această cultură ne înfățișăm înaintea Marelui Anonim, ca specie. Lui îi dăm seama de existența noastră pe pământ în funcție de această sferă curată pe care am creat-o și la care am contribuit, puțin sau nu, ca indivizi și ca societăți. Dacă pe aceasta nu o menținem curată, atunci nimic nu ne mai salvează. Dincolo de mizeriile cotidiene, de micimea umană sau murdăria sufletească rămâne această zonă curată. Îmi imaginez că pe mizeria umană inerentă le spală această Sferă celestă. Ne salvează și ne iartă. Așadar, într-una dintre discuțiile „pe hol” de astă dată, avute cu domnul G. Liiceanu, el a spus ceva de genul, când l-am întrebat cum îl vedeau, ca discipoli, pe C-tin Noica: „Vedeți dumneavoastră, pe vremea respectivă nu îl luam prea tare în serios. Abia după ce a plecat dintre noi am realizat ce Titan am avut alături. Există patru faze prin care trece un discipol: prima, aceea a unei admirații care te lasă fără suflare. Numai simpla prezență a maestrului te îngheață, te sugrumă, te face să-ți fie rușine de tine. Apoi, în faza a doua, sub ajutorul maestrului, începi să crești. El te educă, te îmbărbătează, te conduce prin cultură și îți arată cum se practică meseria. Prinzi curaj și începi să îți privești cu plăcere micile realizări, îți întinzi aripile și ți se face poftă să zbori acolo unde nu a mai zburat nimeni, acolo unde se avântă vulturii. În faza a treia începi să te desprinzi de maestru. Zbori precum vulturul peste munți, privești la tot și toate cu un ochi scrutător, limpede și lucid, arzi cu privirea și înghiți kilometri întregi. Ești remarcat și începi să schimbi puful cu pene de oțel. Îți vezi chiar maestrul a fi mic, undeva ascuns pe vreun pisc. Îți imaginezi că l-ai depășit de o grămadă de timp și acum poți pica în mrejele unui orgoliu nemăsurat. Mulți pică în acest păcat. Și eu am picat în acest păcat. Îți vezi maestrul ca nefiind atât de Titan așa cum l-ai văzut în prima fază. Te simți jenat de naivitatea de atunci pe care ai avut-o și acum ți se pare că gândești corect. Ți-l ții încă la suflet pe acest maestru, dar te simți oarecum superior lui. Mai ales când îi vezi bucuria din ochi și încă îți suflă în aripi și te felicită „că l-ai depășit”. Începi să-l ignori, să-l critici și să îi vezi stângăciile pe care nu le vedeai înainte. Apoi vine faza a patra, ultima. De obicei aceasta apare după ce maestrul îți moare. Timpul a trecut, ai zburat peste tot și toate, vezi că nu ai unde să mai zbori. Cauți un pisc unde să te așezi. Îți găsești cuibul și lucrurile încep să intre pe un făgaș liniștit. Acum începi să îți vezi propriile stângăcii, care, în mod ciudat, seamănă cu multe ale maestrului pe care l-ai avut. Te rușinezi de asta și te ofilești ca o floare. Îți dai seama că titanul pe care l-ai avut lângă tine cândva redevine Titan. Încă și mai mare, căci acum începi să-l studiezi profund, nu superficial, ca până acum. Faci asta ca să înțelegi ce se petrece cu tine. Să îți vezi poziția și să îți măsori „elongația”. Constați că te-ai întors la prima fază. Maestrul redevine Titanul de odinioară. Dar acum ai un gust amar, căci te-ai lepădat de el cândva. Povestea cu Iisus și Sf. Petru, cel care se leapădă de trei ori de El, acest element cred că-l subliniază. Sau, cel puțin, aceasta este convingerea mea; în această cheie o interpretez. Iisus nu se supără, căci știe deja că așa vor sta lucrurile. Această fază a treia, când te lepezi de maestrul tău, este și mai adâncă atunci când maestrul însuși suferă, când este dărâmat social, sau trece printr-o încercare cumplită a vieții, așa cum era Iisus în acele momente. Dar în faza a patra, când revii la el, ai gustul amar și rușinea care te domină. Și o imensă tristețe pe care nu ți-o domolește decât gândul că ai stat în umbra unui Titan, iar acum speri că te vei ridica măcar până la glezna lui. Încep să-ți bată la poartă și ție câțiva discipoli și înțelegi enorm ce înseamnă să-i încurajezi și să îi împingi cât mai sus, ca să reușească ei acolo unde tu ai eșuat.” Nici eu nu am scăpat de aceste faze. Tristețea e și mai adâncă în momentul în care ai mulți astfel de maeștri și vezi cât de matematic se repetă fazele. Prin repetiție am ajuns să sar peste faza a treia, orgoliul erodându-se și tocindu-se în fața evidenței primei și ultimei faze. În faza aceasta a treia cazi în noroiul uman. Îți pângărești penele și nu mai ești demn de zbor. Noroc că există puritatea primei și ultimei faze. Asta dacă nu le ratezi pe ambele, așa cum se întâmplă adesea. Maestrul ratat este mai trist decât dezicerea de el!
Un alt imens Titan în umbra căruia am avut norocul să stau a fost academicianul Alexandru Surdu – un adevărat discipol de-ai lui C-tin Noica. Acesta este, în opinia mea, Maestrul absolut. Asta pentru că nimeni dintre cei pe care îi cunosc și care au fost discipoli de-ai săi, nu au ajuns la faza a treia. Se spune că, într-un interviu, atunci când academicianul Surdu a fost întrebat ceva legat de discipoli și de continuarea cercetărilor sale, el spune ceva de genul: „Din păcate, în cazul meu, cred că lucrurile nu vor merge mai departe. Discipolii pe care îi am nu se iau la trântă cu mine, căci le este frică de mine…” O spunea cu regret, căci știa că e nevoie să se ajungă la această fază în care discipolul „se ia la trântă” cu maestrul, și își dorea din suflet ca acest lucru să se întâmple („hegelian vorbind, e nevoie să ți se opună cineva”, parcă îl văd spunând…). Un fel de luptă a lui Iacov cu Îngerul, care este necesară în dezvoltarea unui individ.
Această epocă a Titanilor a apus în mare parte. Încă mai există, insular, asemenea întâlniri excepționale, dar sunt din ce în ce mai rare și izolate. Asta pentru că lumea aceasta a fost infectată. Există o plăcere nebună a falsificării omului autentic, a celui care era numit cândva Titan. Este epoca Falșilor Profeți și a Falșilor Oameni ai lui Dumnezeu. Sunt ahtiați după diplome și titluri nobiliare pe care le înlănțuie pe cărțile de vizită și care sunt cuvinte goale pe care se cocoță pentru a ajunge cât mai sus. Nu au nicio idee cum este să trudești sau să creezi ceva. Ei au impresia că dacă „au o firmă” sau că au o anume „activitate managerială”, au atins culmile absolute ale culturii. Valorile lor nici măcar nu există mai sus decât acelea care populează imediatul. Nu se luptă cu niciun text, cu nicio idee și cu nicio provocare mentală, în afară de aceea de cum să facă bani sau cum să „reușească” o lovitură a vieții. Se consideră dibaci și deosebiți dacă „se strecoară prin viață”. Aceștia sunt titanii de mucava ai zilelor noastre. Epoca eroilor a apus!
Care este explicația pentru această infecție? Cum de s-a putut produce? Din nou, totul are legătură cu valorile. Ce sunt acestea, din perspectiva aceasta? Valoarea pe care o avem în vedere aici este o idee sau un narativ, o poveste. Gândiți-vă, dacă doriți, la Evanghelii, la povestea lui Iisus sau chiar la o valoare pe care v-o fixați bine în minte și pe care vi-o considerați a fi țel, formă finală de atins în viață sau coordonată a vieții proprii. Binele, Frumosul, Adevărul, Creația, Non-violența, Înțelepciunea, Cunoașterea autentică și de dragul cunoașterii, Puterea de a face bine etc. „Eu în viață mă ghidez după Frumos! Îl caut peste tot și în toate, îl exersez și îl practic – sunt artist, doresc să aduc mai multă frumusețe în lume etc. Eroul meu este Leonardo da Vinci, căci în el văd că acest frumos se află cultivat în sensul descris. Doresc să fiu ca el!” Acest lucru spune cineva. Altul va spune: „Doresc să fiu desăvârșit precum un sfânt sau înțelept. Am ca erou în viață pe Iisus. De aceea îl imit și când viața mea îmi oferă situații tensionate sau dureroase, sau sunt pus la încercare, mă gândesc… cum ar fi reacționat Iisus în acest caz?” Acesta este un alt mod de a te raporta la o altă valoare. Ideea este că dacă nu ne fixăm valori înalte, nu putem să facem față prezentului volatil, plin de necunoscute și complex. Gândiți-vă la sfinții închisorilor. Aceștia nu ar fi supraviețuit acelui prezent care era distrugător. S-au atașat de o idee, de o valoare care, dacă doriți, era pur imaginară, dar aceasta i-a salvat. Au învins prezentul cu un gând! I-a transformat în adevărați sfinți care au plutit peste durerile prezentului. Memoria și imaginația, puse în credința existenței acelor valori și narative i-au făcut să treacă peste mizeria prezentului. Dacă și-ar fi fixat valori de joasă intensitate, precum acelea de a supraviețui, de a se hrăni, de a fi egoiști, de a acumula obiecte necesare, de a încheia afaceri profitabile, de a-și turna aproapele pentru propria salvare, aceste idei și valori nu i-ar fi ajutat decât pe moment și i-ar fi adâncit într-o mizerie și mai mare. Ar fi trăit în umbra și logica prezentului. Închisoarea prezentului de astăzi obligă pe cei mai mulți să se lege de astfel de valori. „Dar ce mâncăm?” „Dacă nu ai bani, nu ai nimic și/sau nu ești nimeni!” „La ce bun să plutești cu capul în nori? Ce e Adevărul?” Nici nu au idee despre ce forță imensă se află în aceste valori înalte. Asta pentru că nu înțeleg deloc cum funcționează Universul acesta…. Materia îi ține lipiți de ea și în lenea minții. Efortul mental sau fizic se reduce la un minim jenant. Tot ceea ce solicită mintea, precum cititul unei cărți, conduce spre inactivitate, spre „greul absolut”. Așa că e mai simplu să te prefaci că ești într-un fel sau altul. Simulezi și, cum se spune astăzi, „te identifici cu…”. Iar dacă îi refuzi cuiva această identificare, tu ești cel care habar nu are despre ce este viața, tu ești cel care ești în eroare. Știți că într-o școală din Marea Britanie, anul acesta, un director de școală a demisionat deoarece a refuzat să pună într-o clasă o litieră pentru o copilă care se identifica cu o pisică… Superbă valoare și-a ales. Imitația aceasta nu este rea decât până în momentul în care devine dominantă a vieții.
Așa iau naștere Titanii de pripas. Cei care și-au ratat studiile, care și-au ars etape în viață, și-au construit o concepție despre lume bazată pe valorile joase, nu găsesc alte forme de a pătrunde în lumea aceasta decât prin fraudă. Totul se face repede și „pe repede înainte” în această schemă de „reușită” în viață. Unii se identifică cu pisici, alții cu savanți și oameni de cultură. Unii te joacă în picioare pentru scopul vieții lor, banii, alții se prefac că scriu cărți, plătind pe unii sau alții să facă asta în locul lor sau direct cerșind o recunoaștere găunoasă. Nicio evoluție în viața lor. Răi și urâți au fost de când se știu, indiferent de identificările lor. Aceiași oameni sunt și când erau cândva în școală, elevi, aceiași oameni și acum, când se prefac a fi Titani al culturii. Forma s-a schimbat, dar ei aceiași oameni sunt când se culcă seara în pat. Où sont les neiges d’antan ? Unde sunt Titanii d-altădat’? Sunt ascunși prin oaze, greu de găsit, doar după ce tocești șapte perechi de opinci de fier și mergi prin deșerturi în care nimeni nu te ajută, înconjurat fiind doar de fete morgana și diavoli, însetat și având alături doar pe Dumnezeu sau vreo idee care să te țină în viață.
*
* *
O sincronicitate ciudată face ca în săptămâna aceasta, când am început să scriu la acest text, m-am întrerupt pentru a merge la filmul Cravata galbenă, acest film extrem de bun, pângărit de un producător de-ai săi care și-a băgat coada în recenzia unor copii care și-au exprimat impresiile în revista liceului. Pentru unii, acest noroi aruncat – chiar din partea producătorilor filmului – care sunt interesați mai mult de a câștiga mulți bani decât de a fi considerat film de Oscar, ilustrează într-un fel tema aleasă aici. Filmul, care prezintă viața dirijorului Sergiu Celibidache, arată o extrem de frumoasă relație între un maestru și un discipol. Cândva, un maestru din alt capăt de lume îți trimitea o invitație de două rânduri, de genul „Dragă Sergiu, vino urgent la Berlin”, iar discipolul își lua un geamantan și pleca în lume pe baza acestei scrisori. Totul pleca pentru că acel maestru a văzut în tine acel ceva care îl face să te ia în brațe, să te ia la el în casă și să îți arate cu creionul în mână cum se înțelege lumea. Maestrul te învață perfecțiunea. Sau cum să lupți pentru a o obține, căci niciodată nu se poate instala de la sine, prin simplul talent. Doar Titanii de pripas consideră că merită toate onorurile și că au atins perfecțiunea, deoarece sunt admirați de toți analfabeții pe care i-au păcălit cu două titluri și trei vorbe aruncate în vânt.
Facebook
WhatsApp
TikTok
