Cum se stabilesc prețurile într-o societate? Piața stabilește valoarea de schimb. Cam acesta este un răspuns standard la această întrebare. Dar ce înseamnă „piață”? Dar „valoare de schimb”? Una este teoria, alta este practica. Se presupune că o piață ar fi „mediul” sau „spațiul” unde se întâlnesc indivizii pentru a pune în circulație produsele. Pentru a stabili „valoarea de schimb” intervin mai mulți factori – mijloacele de producție, materia primă, efortul sau munca depusă etc. Dintre toate acestea s-ar părea că munca sau efortul depus pentru a obține un produs este cea mai stranie componentă care intervine în procesul de schimb. Cel puțin astăzi. Banii reprezintă o unitate de măsură a schimbului. Sunt un etalon, precum metrul sau kilogramul. Cu cât există mai multă dinamică în piață, adică schimburi, cu atât mai „stabilă” devine piața, în sensul că valorile măsurate în monedă devin mai predictibile și exprimă mai „obiectiv” respectivele fenomene economice. Cam așa ar arăta, foarte pe scurt – și în diagonală – fundamentul economic clasic. Există, în schimb, și o construcție imaginară care se grefează pe aceasta. Nu în sensul că întreg edificiul nu ar ține, în sine, de un anume imaginar. Ar fi vorba despre un imaginar deșănțat, unul care se poziționează paralel. Cum anume? Printr-o piață paralelă. Numită și neagră, sau, și mai bine spus, o piață a mafioților/profitorilor. A celor care eludează legile economice. Se știe de mult timp că cel mai lipsit de etică domeniu sau creație umană este economia. De aceea a apărut un concept care, în mod normal, nu ar trebui să existe, căci dărâmă totul. Este vorba despre comerțul echitabil. Dacă ați auzit de așa ceva, atunci trebuie să vă imaginați un raft într-un supermarchet unde să scrie deasupra, cu litere de-o șchioapă, Comerț echitabil. Și acolo veți vedea șuncă produsă de țărani, să zicem. Prețul nu mai contează – între noi fie vorba, de obicei acesta este ceva mai mare, că nu te îmbie deloc să-i cumperi produsele. Dar îți poți pune întrebarea pertinentă: Dacă aici este vorba despre „comerț echitabil”, restul cum este? Celelalte galantare ce fel de comerț practică? Logic, inechitabil. Deci, în spatele discursului există și un non-dit care spune enorm. Lipsa unei etici duce la acest derapaj enorm, care merge chiar până la un fel de anulare a fenomenului economic. (Vorbim despre „economie reală”, dar niciodată despre contra-partea acesteia, „economia imaginară”, care rămâne doar presupusă) Cum arată aici micul „afacerist” sau micul „oportunist”? Simplu. Are un teren la Cuca Măcăii. Nici dracu nu l-ar lua. Îl ține acolo pentru că l-a moștenit. Era acolo cândva vreo grădină unde se punea porumb, ca să producă ceva pentru subzistența familiei. Acum e plin de ciulini. Se apropie de valoarea zero, căci nu produce nimic. Vine un om mai cu ochelari și spune că l-ar cumpăra el. Rânjetul „oportunistului” iese la iveală. Cere 20 000 de euro pentru 500 de metri pătrați. Începe chiar să îmbrobodească personajul că se grăbește, că e o ocazie etc. La nici doi metri mai încolo, altul dă terenul – asemănător primului, tot de 500 de metri pătrați – cu 2000 de euro. Că așa consideră el. Ce doriți, piața e liberă, nu? Cine stabilește prețul? Confruntarea dintre cei doi, ar spune teoria. Adică omul cu ochelari pune în balanță și va alege negreșit pe cel mai ieftin. Cel care vindea exagerat se va regândi, iar dacă i se mai ivește ocazia, va scădea și el până la 2000 de euro în loc de 20 000 cât a cerut prima oară, și astfel s-ar stabili o „valoare reală”. Oricum, el era convins că acel teren nu făcea nici 500 de euro, dar… Așadar, ce fel de piață este asta? Una „emergentă”? Una a profitorilor? Una normală? Am auzit și formula, expusă senin, ca o zi de vară: „Ce doriți, a cerut, nu a dat cu parul. Dacă vreți, luați, dacă nu, nu! Asta este piața!” Oare unde am văzut aceste modalități de gândire? La primitivi. Și la cei care nu cunosc deloc valoarea banului. Nu pentru că nu ar avea bani, ci pentru că nu îl muncesc cu adevărat pentru a înțelege ce înseamnă acest termen, „valoare!”. De aceea vezi „meseriașul” care are căutare – vă spun imediat prin ce mecanisme – și care cere o sumă ce îi bubuie lui prin cap pentru o muncă ridicol de ușoară/banală, dar pentru că are „căutare”, el o „ievaluează” la egalitate cu o operație pe cord deschis. Asta în funcție de cum te vede, cum te simte, cum crede el de cuviință pe moment. Adică aceeași activitate poate să coste azi 20 de lei, mâine 200 de lei. Nu se schimbă decât clientul, data și vremea, în rest, nimic. Ideea este chiar înălțător de argumentată economic. Se sprijină pe propoziția: „Dacă poate, de ce să nu ceară cât nu face?! Cine dă este prost!” (Avem, așadar, și o economie a prostirii). Dar cum ajunge Dorelul nostru să fie vedetă pe piața muncii? Prin bătaie de joc. Mecanismul este exact același ca la nu știu care emisiune unde am auzit că există doi… indivizi – Vulpița și Viorel. Aceștia nu se pricep la nimic în această lume. La absolut nimic. Nu ai putea să îi angajezi nici necalificați. Ei doar există și atât. Ce valoare au? Valoarea de existență. Au fost luați și făcuți cunoscuți. Atât. De aici mai departe nu apare decât falsitatea. Totul este un imaginar grotesc care atrage priviri și… bani. Piața aceasta a ajuns să nu mai aibă nimic de-a face cu munca. Are de-a face cu relația sau faima. Faima imaginară. Gândiți-vă ce însemna faimă în Antichitate și ce înseamnă faimă astăzi. Compară pe Ahile sau pe Hercule cu Vulpița și Viorel! Îmi aduc aminte de un fenomen real, petrecut acum ceva timp. Unii au contractat la o nuntă o „trupă” de muzică. În momentul în care i-am auzit, am înghețat. Am spus că așa ceva nu este real. Inițial am crezut că se prostesc unii nuntași beți încercând să imite fel și fel de cântăreți. Nu. Erau chiar „vedetele”. Am întrebat pe mire mai direct (nu m-am putut abține): tu ai știut cum cântă? Cine sunt? Nuuu, a răspuns bietul om, jenat. Dar mi s-a spus că sunt ceva… „deosebit”. 2000 de euro/nunta. Ca să ți-o strice, zic. Am aflat apoi că cei care au făcut „recomandarea” și-au bătut de fapt joc. Mai cuminte spus, au făcut o glumă și au exclamat cât de „minunați” sunt cei din trupa respectivă. Dintr-o prosteală și un umor negru trupa a ajuns să fie efectiv „vestită”. Și acum se țineau lanț nunțile. Iar ca să îți speli rușinea nu puteai să spui după nuntă că nu ți-a plăcut, și îi recomandai mai departe. „Ia spune, muzica a fost faină? Ahh, muzica? Cum să nu! O minunăție, nu o uiți niciodată. Și acum îmi țiuie în urechi vocile lor!” Iar unii o iau de bună. Apoi, era ciudat să nu fi auzit de Ceata lui Pițigoi, că te făceai de râs în urbe. Și uite așa a apărut și fenomenul de piață. Non-valoarea – muncă zero – a căpătat o valoare imaginară care se plătea cu prețuri de neimaginat. Așadar, ce fel de piață este aceasta? Căci și firmele o practică, mai nou. E capitalistă, mi s-a spus. Aiurea. Este ăsta capitalism cum e Ceata lui Pițigoi un fel de Nirvana românesc. Împăcați-vă dumneavoastră cu ideea asta!
Facebook
WhatsApp
TikTok
