TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Imaginarul conspiraționist

            În ultimii ani am auzit de atât de multe ori termenul de „conspirație/conspiraționist”, încât a provocat un fel de isterie socială. Termenul și-a pierdut din acoperire, lărgindu-și sfera semantică și în zone care nu ar trebui să cadă sub referința sa. De la politicieni până la omul de rând, toți am fost etichetați a fi conspiraționiști sau adepți naivi ai vreunei teorii conspiraționiste. Dar ce înseamnă acest lucru? Ce ar mai fi de spus despre acest lucru? Oricât de repede este expediată în sfera valorilor negative, conspirația nu încetează să pună probleme cel puțin științei sociologice. Asta pentru a nu spune că mai multe discipline își iau ca temă de cercetare fenomenul acesta – psihologia, filosofia, antropologia… Ce nu ar fi o teorie conspiraționistă? Cum nu poți fi catalogat drept conspiraționist? Cred că cel mai bine este să plecăm de la persoană, de la individ. Cineva este non-conspiraționist dacă are o gândire logică impecabilă, este echilibrat și, mai ales, care pune în adecvare realitatea cu gândirea (aici intrând și diferitele teorii elaborate de gândire).

 

           Am mai putea spune că un individ nu este conspiraționist dacă este realist; adică își duce o existență în limitele naturii care îi dictează conduite și comportamente care să nu îl determine pe respectivul individ să „iasă” din realitate. Conspirația, ca termen definit pozitiv de astă dată, trebuie să conțină un detaliu important pentru a fi conspirație – dorința ascunsă, ocultă, de a face un rău sau de a urmări un scop care nu trebuie cunoscut de ceilalți. Omul normal nu este conspiraționist. Numai exaltații pot să devină conspiraționiști. Numai cei care au o imaginație bogată și care își doresc cu putere o evadare din realitatea banală. Conspirația îi face părtași la un imaginar care influențează și determină în mod esențial cursul existenței obișnuite. Cu alte cuvinte, a descoperi sau a alimenta o teorie conspiraționistă, căutând elemente reale, prin fapte, care să o susțină, înseamnă deja a ne schimba cursul vieții. Jocul este dat de dinamica, relația care se stabilește între imaginar și real. Or, întreg cursul istoriei omenirii este un astfel de joc. Omul nu este om dacă nu își plasează în fața ochilor diferite lumi imaginare pe care apoi încearcă să le construiască. Astfel, noi putem modifica mediul după modul în care gândim. La acest nivel trăim în imaginarul științific. Adică cel care face posibile obiectele tehnologice, care devin unelte sau instrumente pentru a ne atinge alte scopuri – cum ar fi călătoria sau chiar viața pe altă planetă. Aici nu este vorba despre conspirație. Nu vorbim despre imaginar științific conspiraționist decât în cazul în care ar exista o componentă ascunsă aici, de scopuri care nu trebuie să fie enunțate încă de la început. Star Wars nu reprezintă o conspirație, pentru că aici în mod deliberat se dorește a se da cât mai multe detalii în legătură cu posibilele lumi imaginare construite de saga aceasta; omul chiar adoră să evadeze în această lume imaginară, care i-ar plăcea să fie reală, dar fără sorți de izbândă pentru moment. Uneori iubim atât de mult o astfel de lume imaginară încât facem tot posibilul ca ea să devină reală, sau, cel puțin, să „se împace” cu realitatea. Gândiți-vă că imaginarul din Star Trek a făcut posibil telefonul mobil de astăzi. Dar clonarea umană, animală, vegetală… conține o doză de conspiraționism. Cum? Pentru că la întrebarea de ce să faci așa ceva?, care este scopul final al clonării? primim răspunsuri care nu sunt tocmai sincere.

 

           Societatea are un oarecare simț al adevărului și al lucrurilor escamotate. Simți că ești dus de nas, că dincolo de câteva beneficii se pot ascunde multe alte nenorociri, care în final pot produce efecte nocive în realitatea imediată, nu doar la nivel imaginar. Clonarea este un fapt științific care stă pe o anumită teorie – bio-fizică-chimică – și dacă este transpusă chiar într-o lume ficțională, nu produce niciun efect indezirabil. Dar, în momentul în care ajungi să lucrezi cu ea în casa ta, atunci începi să ai unele temeri, îndoieli. Și nu este vorba despre vreo temere legată de riscurile imediate – ca în cazul dinamitei, adică să ai grijă cum o manipulezi – ci este vorba despre riscuri care te pot prinde din urmă în timp, căci câteva minți pot să deturneze descoperirea aceasta în scopuri la care nici nu putem să ne gândim.

 

            De aceea cele mai multe teorii conspiraționiste nu pot fi găsite în sfera imaginarului științific. Ci în cel social-politic. Asta pentru că nivelul de complexitate al societății depășește cu mult pe cel științific (științele exacte tocmai asta doresc să facă, adică să decupeze zone ale complexității reale și să le simplifice rațional pentru a putea lucra mai ușor cu respectivele zone). Vă aduceți aminte că acum câțiva ani, politicieni de-ai noștri, în Mass-Media vorbeau deschis despre un anumit Stat Paralel. (Ideea venind de peste ocean, din SUA, cu echivalentul lor, deep state). Ce înseamnă asta? Politicienii respectivi trebuie eliminați? Îndepărtați? Cum adică să existe un Stat Paralel? Este de o gravitate maximă acest lucru. Este mai rău decât declararea războiului! Vă dați seama ce ar fi dacă respectivii ar avea dreptate? Dar, deja aruncând în spațiul public această construcție cumplită, efectele încep să apară. Și este normal ca individul să gândească: dar dacă este așa? Dacă există un sâmbure de adevăr aici? Și începe să caute fapte care ar corobora, s-ar conecta cu teoria Statului Paralel; teoria este potențată și mai mult căci are adepții ei chiar printre politicieni, deci, ce ați dori mai mult ca dovadă?! Iar când numărul de conexiuni la nivelul imaginarului social atinge un prag critic, în momentul respectiv se declanșează un fenomen social normal: realitatea este văzută sub interpretarea respectivă. Adică efectiv Statul Paralel apare și este real! Este luat în seamă și se constituie precum un obiect absolut real. Iese din imaginar – acolo unde s-a dospit – și trece în realitatea pură, producând efecte.

               La fel au stat lucrurile și în legătură cu covidul, cu războiul de acum dintre Rusia și Ucraina, cu războiul mai mare despre care se vorbește, căci în mod indirect mai multe națiuni sunt implicate, cu piața energiei, cu frigul din casă, cu falimente, cu piața internațională tulburată etc. Societatea se mișcă între polii imaginației și realității. Iar acest lucru este natural. Cel mai rău lucru pe care l-am putea face nu ar fi să respingem vreuna dintre componente – imaginarul care ar fi rău și realul care ar fi bun; sau invers – ci cel mai mare rău ce ni-l putem face este să le ignorăm puterea. Să respingem în bloc orice teorie care ni se pare elucubrantă ca fiind pură ficțiune. Asta pentru că marile confuzii acum iau naștere, căci în felul acesta se ajunge foarte ușor să negăm sau să respingem faptele reale, lucru care duce la efecte devastatoare. În momentul în care nu ne convine ceva, repede îl putem elimina – printr-un fals tratament – în sfera conspirației, deci a ceva care trebuie respins din start. Or, toate conspirațiile – fie ele și amuzante – trebuie cel puțin catalogate și studiate în mod riguros din punct de vedere psihologic, antropologic, sociologic… Asta pentru că numai astfel li se pot înțelege mecanismele și, mai ales, efectele în realitate pe care le vor crea în timp. În această perioadă ați văzut cât de clar se vede acest fenomen, când în câteva luni ceea ce era o conspirație a devenit realitate pură, iar realitatea imediată era respinsă ca fiind conspirație! De aici și atât de des folosita formulă: „viața bate filmul!” Nu te aștepți ca o construcție imaginară să fie reală sau să devină astfel și, la fel, nu te aștepți ca ceva care este real sau crezut a fi astfel, să fie, de fapt, imaginar!