TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Fracturi logice și afective

Acum ceva vreme vorbeam despre „fracturi ale gândirii”. Se pare că tema aceasta mustește, de aceea aș dori să o continui. Prin fracturile acestea ale gândirii – implicit ale logicii – înțeleg nu atât eroarea logică, sofismul sau alte forme de a greși când definești, demonstrezi sau argumentezi. Înțeleg și un mod deviant de a gândi. Se construiește o lume – sau o weltanschauung (viziune despre lume) – care pare a fi patologie curată. Ca și cum imaginile unui tablou al lui Picasso ar deveni adevărata realitate. Imaginați-vă, așa cum am văzut de curând, niște ființe complet dizarmonice, frânte de linii și curbe care „te dor”, neavând nimic normal în sensul de coerent, de a urma o lege sau o regulă în afară de aceea de a rupe regula, așadar niște astfel de ființe care ar fi bidimensionale, care în momentul în care s-ar picta între ele, ar picta o persoană normală, așa cum suntem noi acum, păstrând proporții armonioase în sensul nostru. Picasso, privind un model armonios, îi picta dizarmoniile; o ființă diformă ar picta una armonioasă…  Ar face asta doar pentru a rupe din nou regulile. Gândirea e frântă complet, logica este a regulilor inventate ad-hoc și doar atât. Ce fel de realitate ar fi aceea? Imaginară, desigur! Dar ruptă. Omul dorește cu atâta ardoare să se rupă de această lume, încât își frânge și gândul, și afectul. Iar românul este cel care s-ar afla în linia întâi. Să vă arăt câteva astfel de anomalii.

            Îmi aduc aminte de perioada anilor ʾ90, când, la liceu fiind, mi se spunea cât de frumoasă este limba română și ce cultură mare avem. Apoi, am văzut cât de trist era Cioran că s-a „născut într-o cultură minoră”. De ce oare? În ce fel o spunea, căci într-adevăr, România, ca țară europeană, dacă nu ar fi fost o cultură puternică, ar fi fost demult asimilată de altele, căci densitatea de culturi puternice pe acest continent depășește orice alt loc de pe Terra. Minori suntem în ce fel, după Cioran? După ghinion, ar spune el. Suntem cumplit de ghinioniști și defetiști. Ne place să ne punem cenușă în cap și să ne maimuțărim, chiar să ne batem joc de noi înșine. Ne place să devenim asimetrici nu după o logică a lui Picasso, de exemplu, ci după o logică a caricaturii. Românul adoră să ia în râs și pe dracu, iar asta îl înalță, după cum crede el. Suntem contratimp cu toate. Dacă omenirea sare, noi coborâm, dacă omenirea coboară, noi urcăm. În dansul lumii, noi suntem acel individ care parcă a aterizat de niciunde acolo, privește în stânga și în dreapta, încearcă și el să se miște ca toți ceilalți, dar îi lipsesc și ritmul, și talentul, și îndemânarea. Așa că iese ceva demn de luat în râs. Și se ia chiar el în râs. Așadar, am dezvoltat un cult pentru limba română în liceu. Profesorul de română ne băga toate lecturile obligatorii pe gât cu o forță incredibilă. Astăzi rămân cu gura căscată când aud că se poate termina un liceu – chiar teoretic, filieră umanistă – fără să fi citit o singură carte. Doar rezumate, în cel mai fericit caz. Deci, omul ăla ne punea să citim enorm. Unele ne plăceau, altele deloc. Nu îl interesa aspectul acesta de „plăcut/neplăcut”. Elevul nu-și permite să aibă plăceri/neplăceri; nici nu interesa acest aspect. Era văzut mai mult ca un soldat. Treaba ta, trebuie să îndeplinești misiunea. Dacă vrei să o faci plăcută ție, dă-i drumul! Dacă nu… ordinul se execută, nu se discută! Așa am ajuns să fiu tras de urechi că aveam „limbaj de lemn” indus de comunismul care mi-a masat creierul în ritmul său până în clasa a VIII-a. Mi-au trebuit ani să renunț la acel „limbaj de lemn”. Am ajuns la facultate. S-a schimbat calimera. Acum erai cineva dacă citeai într-o limbă străină. Colegii care știau franceză și engleză erau văzuți ca mici dumnezei. Iar dacă era cineva care știa o limbă clasică sau germană, era de-a dreptul stăpânul lumilor. Profesorii ne priveau cu dispreț dacă nu mergeam să consultăm cărți la „Biblioteca mică” (cea de la Filosofie, unde erau numai cărți în limbă străină). Dă-i și luptă acum! Rupeai ceva greacă și latină? Erai stăpânul inelelor. Astăzi, când mai toți tinerii vorbesc, de bine, de rău, engleza, acest lucru nu mai este așa de interesant. Pe vremea respectivă – ca și acum – dacă erai în zona limbii române, erai un fel de minor. Trebuia să studiezi direct în limba străină; „operele filosofice se studiază în original”. Aveam chiar profesori – foarte cunoscuți și astăzi – care ne țineau cursuri despre cât de nefăcută pentru filosofie este limba română. Ce conta că Cioran, tot el, spunea că e fals acest lucru?! Nu poți să exprimi în română conceptele grele ale filosofiei, pe când germana, franceza și chiar engleza sunt extraordinar de dotate pentru asta! Nu ziceau nimic de italiană sau spaniolă! Portugheza nici nu exista! Asta pentru că nu le cunoșteau pe limbile acestea, probabil. Dacă scriai pe vremea respectivă ceva despre filosofia unui român, era văzut ca fiind ceva desuet, neinteresant și naiv. Când am ajuns în Franța, am rămas uimit că francezul nici nu își pune problema acestei adecvări. Iar el poate să discute cu pasiune și implică întreaga societate în discuțiile despre gânditorii francezi. Niciodată nu s-a pus problema să fi citit pe Hegel în germană, pe Ortega y Gasset în spaniolă sau pe Dante în italiană. Dar puteai face asta, dacă doreai! Era indicat! Puteai să vorbești despre Platon pertinent și în franceză, dacă îl citeai. Când voiai alt nivel, te duceai la originalul grecesc. La ei nu era desuet să faci asta. La fel și englezii etc. Cel mai mare vaiet al vremurilor respective – adică anii 90 – era că nu avem traduceri în română a marilor opere străine. „Nu suntem ca în Franța, Anglia, Germania”, ne spuneau profesorii. E greu să găsești cărțile care contează. Ciudat, căci imediat ce aceste cărți „care contează” au început a fi traduse în română, nu se mai discuta nimic despre ele. O citeai și tăceai! În schimb, dacă o carte nu era tradusă, să te ții… Toți îți vorbeau despre ea, ce conține, analize pe text, comentarii. Imediat ce a fost tradusă… basta! Mai mult, de exemplu, după ce vestita intraductibilă carte, Ființă și timp a lui Heidegger a fost tradusă – varianta Liiceanu, nu cea anterioară cea din 1994, a lui Dorin Tilinca, considerată a fi „foarte proastă!” – tăcerea s-a așternut peste mase. Traducerea a folosit la… nimic! Pentru că, dacă vrei să vorbești despre carte, atunci trebuie să…. vorbești germana. Din nou. Traducerea e un fel de a te invita să te duci neapărat la original, altfel trebuie să taci. Francezii nu făceau așa ceva. Deloc. Le plăcea să vorbească despre cărțile traduse în franceză din alte limbi și le considerau deja „asimilate”. Nu sunt un meschin acum, spunând că este suficient să o traduci și cu asta s-a terminat un travaliu hermeneutic. Este normal, desigur, să apelezi la limba de origine, ca să poți ajunge la nivel profesionist. Dar o fractură de gândire era aici. Ne plângeam că nu avem cărți. Astăzi, când avem toate cărțile posibile și imposibile, iar când pe vremea respectivă eu mă gândeam că „Biblioteca mică” este un vis la care lucrezi o generație ca să o ai, astăzi am vreo sută de astfel de „biblioteci mici” chiar la mine acasă. Dar, ce să vezi…. efectul este că, imediat după ce națiunea a început să vorbească cel puțin o limbă străină – în principal engleza – s-a cam încheiat cu… cititul. Și mă refer la intelectual sau la licean/student aici. Nu mă refer la cei care și-au ales o cale în viață care este aproape de glie. Mă refer la cei care se doresc a fi de un nivel superior sau mediu. Nu citim nici romane! Dar știm limbi străine! Bine, scuzați-mă, acum întâlnesc chiar tineri care îmi spun că le „vine mai ușor să vorbească în engleză decât în română”, făcându-mi un ghiveci prin care le combină pe cele două, cu accent pe engleză, desigur. Să râzi? Să plângi? Dacă îi iei la bani mărunți, vei vedea că acea minunată engleză cu care se laudă că le-a inundat logica, este de fapt mai mult decât aproximativă. Se cred nativi, deși ei sunt din Glodeni. Au învățat-o la alba-neagra de pe London Bridge? În fine, fractura asta face să te gândești din nou la lumea în care stăm. Acum, în școli, avem alte probleme. „Înțelegem și vorbim” engleza, dar abia dacă pricepem ceea ce citim. Analfabetismul funcțional este alarmant. Ce fel de ruptură a minții s-a produs în acest caz?

            S-a produs fractura alarmantă că nu se mai poate distinge între ce este real și ce este ireal. Ce contează și ce nu contează. Ce este bine și ce este rău. Se confundă nazismul cu comunismul. De fapt, se vorbește despre orice, numai despre comunism, ruși (Russia Today, cel puțin, unde se spun atât de multe lucruri „interesante” pentru nația noastră) și servicii secrete nu (cupletul SRI-KGB). Ca să râdeți de caricatura următoare, trebuie să v-o descriu cum apare în presă. De exemplu, zilele următoare se dorește a se face un fel de manifestație de ziua lui Kremlin Dementescu (scuzați-mă că nu îi scriu numele, dar îmi vine foarte greu și nu doresc „să fac politică”). Și…

 „Fanii pro-rusului Georgescu se compară cu sârbii, care se revoltă fix invers, împotriva conducerii pro-ruse.” (spune o publicație din România). Deci românii noștri nu pricep o iotă din revolta acelora. Adică ieri înjurau America (SUA, de fapt), că e colonizatoare a noastră, apoi înjurau și UE că ne dau gândaci să mâncăm și ne bagă în pat un LGBT-ist, după care admirau pe unguri – pe Orban al lor, de fapt, că are „verticalitate” – apoi pe sârbi care au iești masiv în piață, denaturându-le chiar motivul ieșirii în stradă…. Dar toate acestea sunt un fel de ghiveci din care oamenii respectivi nu înțeleg nimic. Dar nimic! Nu văd că Trump e un om de serviciu al rușilor, faptul că ar fi agent recrutat de ruși sub numele de Krasnov e un fake ordinar inventat de UE!, care a devenit peste noapte dușmanul românului. În schimb, toată liota de descreierați ai planetei, cu Kim + Putin + Trump + Vence + Musk + Erdogan + Lucașenko… sunt trecuți sub o tăcere de mormânt. Nu văd deloc că sunt marionete ale propagandei care le-a pătruns sub plapumă mai mult decât orice gândac comestibil. Ăștia sunt doar admirați ca „salvatori”. Când o reporteriță îi spune în direct duduii Șoșoacă-că a mințit spunând că un copil ucrainean primește în România alocație de 3700 de lei, deși o arată actele că lucrurile nu stau așa, duduia ȘOȘ răspunde cu un argument impecabil pentru mintea frântă a trădătorilor de țară: „ești amanta lui Ciolacu!” Argument perfect. Impecabil logic. Se pare că totul este infectat de această minte ruptă. De la zona culturală până la mocirla politică și socială. Ajungi să te întrebi ca Lenin, că tot e la modă: „ce e de făcut?”