TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Flatus vocis în România

Eu cred în blesteme. Cu siguranță așa ceva există. O știu de la bătrâni, de la oamenii bisericii, din cărți. Și oricât de rațional aș fi, mai vine o dovadă în a susține existența aceasta. Propria-mi piele! Adică simt că există un blestem aruncat peste o națiune, și cum fac parte din această națiune, resimt din plin acest lucru. Nimic nu-mi scoate din cap acest lucru. Trebuie să fi făcut ceva strămoșii noștri pentru că am ajuns aici. Aud, de exemplu, în jurul meu tot felul de voci care îl condamnă pe Patapievici pentru cele scrise atunci când era mai tânăr. Sau acum. Se leagă de sufletul național, aruncă roșii stricate în emblemele naționale, precum Eminescu și alți mari oameni. Spune lucruri despre coloana vertebrală a națiunii și multe altele într-un limbaj extrem de neacademic. De mahala, spun unii. Am pus și eu mâna pe cărțile alea. Le-am citit. M-au cutremurat. Aveam momente când spuneam… „oooohh! E prea de tot! Prea tare e lovitura asta! Sub centură! Nu se face așa ceva!” Asta se întâmpla acum mult timp. De atunci am evitat să mai vorbesc în public despre acest om căci îmi atrăgeam adesea priviri sângerânde și ucigătoare. Am încercat să uit chiar cele spuse de autorul acesta. Dar viața mi-a arătat că are mereu dreptate în cele scrise. Poate nu chiar atunci când se referă la anumite personalități, dar dacă dau coloratura limbajului puțin deoparte și încerc să văd fondul ideilor, nu am cum să nu fiu de acord cu el. Nu am să reiau aceste idei. Doar una mă ustură. Marea neputință națională. Văd o Românie complet pustiită în care dacă pică un ac, face un zgomot precum un geam spart într-o sală de gimnastică. O națiune a fulgilor de nea, după cum am auzit că sunt numiți unii tineri de astăzi. O națiune care pe alocuri urlă cumplit. Urlă de durere și de disperare. De ură de sine, de umilință, de neacceptare a destinului care ne-a adus aici. Cealaltă parte a națiunii o văd precum niște zombi care merg în mâini și de aceea văd totul cu susul în jos. Era un basm pe timpuri, căci copiii de astăzi nu cred că îl mai știu, parcă se numea Muieți ți-s pomagii? Era vorba despre cel mai puturos om din lume, un român neaoș, care de puturos ce era, nici lingura la gură nu putea să și-o mai ducă. Ăsta este unul dintre simbolurile națiunii. Poporul lui muieți-ți-s-posmagii! La Nădlac sau la Otopeni ar trebui pusă o poartă frumoasă, sculptată cu motive tradiționale, și scris acest titlu. Suntem o țară de basm, o spunem chiar așa! Să vă dau un exemplu:

În minunatul Parc Chindia, dacă treceți, veți simți un puternic miros acid. Este de la găinații de ciori. Și le veți auzi viersul minunat. Iar printre cunoscutele sunete ale acestei păsări care e un fel de totem național, veți mai auzi și niște sunete cumplite. Eu am fost transpus undeva în Jurasic în momentul în care le-am auzit. Inițial am crezut că s-au produs mutații genetice și au apărut niște corbi ieșiți din comun, unii pedepsitori, trimiși de Soartă să ne pedepsească și mai rău, care să răspândească eventual ceva molime, căci acum aștept parcă să trecem la alt nivel, căci agonia aceasta a început să ne cam plictisească. Dar ce să vedeți?! Sunetele respective nu vin de la ciori mutante sau corbi imenși care ar fi niște șamani din Taigaua siberiană metamorfozați. Doar aerul pare a fi de Jurasic. Sunetele cumplite vin de la niște… difuzoare. Nu știu câte sunt, vreo cinci, șase tot sunt. Deci angajații vreunei instituții au instalat acele difuzoare în urma unei analize făcute de niște etologi în colaborare cu biologi. Poate și psihologi animali, adică unii care studiază psihologia animalelor, chiar dacă această știință nu este încă recunoscută ca atare. Deci echipa asta a făcut un studiu de fezabilitate, sau poate chiar un proiect de cercetare, crezând că dacă pun acele difuzoare care să emită sunetele acelea de Arheopterix Litografica au să pună pe fugă miile de ciori. Rezultatul? Cioara stătea impasibilă pe cracă, la nici trei metri de difuzor, în timp ce eu mă simțeam în inima junglei din jurasic. Flatus vocis. A deranjat pe cineva? Pe nimeni. Nici măcar hominidele nu au observat. Iar dacă au observat, ce? Muieți ți-s posmagii? Nimeni nu a cerut ajutorul Asociației Vânătorilor, căci, dacă îmi aduc bine aminte, invazia de ciori nu poate fi stârpită decât într-un singur fel. Adică vii pavlovian în fiecare zi timp de două luni, împuști orice cioară zărești, iar acestea dispar! Cum? Au o inteligență aparte și pricep că viața e mai importantă decât moartea. E testată rețeta asta de vreo două mii de ani. Mă rog, până să apară pușca se folosea arcul. Așa proceda și bunica. Lua cioara moartă și o agăța de un picior pentru a înspăimânta neamul ciorilor. Acum nu zic să punem două mii de ciori în ață că ne-am îmbolnăvi de miros, dar…. muieți ți-s posmagii? Nici măcar atâta lucru nu mai avem curajul să facem. Trebuie constituită o comisie, cerută aprobare de la ministerul protecției ciorilor, apoi mobilizați vânătorii, numărate cartușele, evaluate riscurile uciderii altor specii, ce te faci dacă unul își trage în picior?, apărătorii drepturilor animalelor, disperații de marele deranj care se va produce, sălbaticii, bestii umane etc. Mai bine trecem impasibili și ascultăm flatus vocis în do diez major. Totul pentru salvarea ciorilor. Păi, dacă noi salvăm și borfașii, și pușcăriașii de la umilința aceasta inumană care se numește „pușcărie”, încercând să ne cerem scuze de deranjul provocat și tratamentul inuman, măcar cu ciorile să fim umani. Asta în timp ce seara, în fața televizorului, vedem cum mor copii, pe undeva prin Siria, asfixiați de vreo armă chimică. „Atenție, urmează imagini care vă pot afecta emoțional!” Auzi tu! Mă afectează emoțional… la televizor? Păi aici vreau să văd și văd efectiv numai d-astea. Vreau să fiu afectat emoțional, că d-aia mă uit. D-aia o țară întreagă își injecteză ură cu cianură direct în jugulară când se uită la vreo emisiune unde un politician mă scuipă cu aroganță, d-aia o țară întreagă se uită la unii care se ceartă pentru te miri ce, d-aia o țară întreagă cerșește fake news­-uri și vrea sânge. Dar toate astea să fie departe de tot, dincolo de Cercul Polar. Ca să poți spune, dacă ești prea tare afectat emoțional că nici nu există acele lucruri, și pleci fericit a doua zi la serviciu. Dacă mă afectează tare emoțional seara la televizor, stau liniștit ziua când mă plimb prin parc. Iar dacă mă mai deranjează ceva în timpul zilei, la locul de muncă, de exemplu, că nu am destui bani să trec strada, nu am decât să urlu și să-mi descarc nervii printr-un imens flatus vocis. Și să nu înjurați națiunea! Căci nenea Patapievici uite ce a pățit. Căci națiunea e curată, e neamul tău cel românesc cu care trebuie să te mândrești în tot timpul și tot locul. E neamul pe care îl vezi la televizor, e neamul care merge în mâini și îți spune că e normal să plătești pușcăriașii și să facă pușcărie doar în week-end, e neamul tău cel care nu poate să ridice lingura la gură, e neamul tău cel care urlă de i se crapă coastele că nu mai poate, e neamul tău cel care privește cum se golesc dealurile de păduri, e neamul tău cel care privește cum se prăvale dealul peste casă și abia dacă își ia pătura să meargă să se trântească la umbră, mai încolo, e neamul tău cel care vorbește doct de dimineața până seara despre ce trebuie făcut și nimeni nu face mai nimic. Bucură-te de el și să ai mândrie în suflet pentru toate astea! Nu le rosti, căci nu e bine! Dar, ca să vezi că ai libertate de expresie – auzi tu, „expresie” – poți să pui niște difuzoare care să croncăne tot timpul și să auzi glasul națiunii neputincioase!