Spune Constantin Noica: „Vă mărturisesc, dragii mei, că încep să-i judec pe viitorii cărturari și după fizionomie. Ați văzut: băiatul poartă ochelari, e blond limfatic și pare să aibă Sitzfleisch. Un corp nesportiv, greoi sau, dimpotrivă, uscat, e o primă garanție de asceză de tip intelectual. Fizic vorbind, poate fi declarat «bun pentru carte». Vedeți că am vocație de neguțător de cai în cultură.” (în Jurnalul de la Păltiniș, G. Liiceanu, p. 98) Noica descrie un tânăr sibian de 20 de ani, student la Teologie, cunoscător al instrumentelor de bază pentru a face filosofie de performanță – sau cultură – anume greacă veche, ceva ebraică, germană, franceză, engleză. Filosoful român are „nas” pentru identificarea „cailor de rasă” pentru cultură în general. Lipizzanii – Lipițanii – Andaluzii, Thoroughbred-ii, Friesianii, Hanoverianii… Acest text m-a uimit foarte tare, căci am repus în discuție o temă care m-a frământat încă din copilărie. Tema este considerată „delicată” astăzi, căci trimite mult la stereotipuri, prejudecăți, clișee. Nu poți judeca pe cineva după cum arată. În copilărie îmi plăceau enorm copiii care arătau ca în descrierea lui Noica. Costelivi, cu ochelari, delicați… Pentru mine aveau toate elementele că aceștia „sunt cuminți”. A fi cuminte în acele vremuri însemna, între copii, să nu fie violent și să vorbească frumos. Lucru rar întâlnit, având în vedere că mă băteam zilnic la școală. Nu din plăcere, ci din necesitate, căci se impunea să supraviețuiesc și să fac față la tot felul de situații; numărul răufăcătorilor era imens. Îmi spuneam chiar că abia aștept să ies din copilărie, ca să nu mă mai bat. Să fiu ca „oamenii mari”, pe care rar îi vedeam că se bat. Ajunsesem să ocolesc sau să caut compania unor copii „după cum arătau”. Mă înșelam? Desigur. Dar din ce în ce mai rar. Precum Noica, judecam comportamentul viitor după cum arătau. Mă uitam zilnic la mine, în oglindă, „verificându-mă” să observ dacă am căpătat chipul „bătăușului” sau al „celui cuminte”. Voiam să fiu între cele două categorii, ca să pot supraviețui dezmățului zilnic. Adică să fiu lăsat în pace, precum erau mereu „respectați” agresorii, dar să mă pot juca cu „cei cuminți”, care veșnic erau victime ale agresorilor. În timp mi-am ascuțit acest simț și pentru prostie, șarlatanie și alte păcate care, în opinia mea se imprimă pe chip când sunt practicate în mod constant. Nu ai să găsești într-o pușcărie – dacă nu e comunistă – chipuri angelice! Asta este sigur. Foarte rar se rătăcește vreun înger printre diavoli. Și, invers, am întâlnit – mai rar, ce e drept – chipuri schimonosite sau dure, dar care aveau în spate un suflet nobil și cuminte. Acestea sunt chipurile oamenilor îndurerați, care au dus în carne suferințe cumplite, fie ele și imaginare. Aceștia mă înșală și astăzi, căci îi introduc în categoria care nu trebuie. De ce oare chipul îndureratului se ascunde printre răufăcători? Asta rămâne o problemă deschisă în analiza mea. De fapt, aici este marea problemă!
Dar ce-mi arată astăzi fizionomia/fiziognomia tinerilor? Sunt păcălit puternic. Într-un liceu oarecare văd din start răufăcătorii – pe cei care astăzi poartă numele de bully, adică „agresor”- căci au aceleași chipuri ale celor pe care i-am cunoscut în școală, când eu eram elev. Diferența este că în anumite licee astăzi îi văd din ce în ce mai puțin; s-au mai împuținat. Cei mai mulți au fețe angelice, emană inteligență și cumințenie chipurile lor. Sunt „copii frumoși”, cum se spune. Cu toate acestea, niciodată în viață nu m-am înșelat mai mult ca în această perioadă. Pentru că nu sunt antrenat să văd alte păcate în afară de violență, prostie, șarlatanie, neseriozitate. Iar „angelicii” de astăzi mă păcălesc cumplit. Câți elevi și studenți nu m-au înșelat cu înfățișarea lor care, după standardele mele antrenate îmi spuneau că sunt „copii cuminți”, iar în realitate erau de-a dreptul bestii. Îmi aduc aminte de un desen animat japonez pe care l-am văzut în perioada în care încercam să înțeleg logica asiatică expusă în desene animate, în care existau două personaje îngeri. Unul era negru, cu aripi de liliac, adică aducea a dracul nostru, iar celălalt, alb ca neaua, frumos și cu aripi de înger „autentic”. Problema este că în comportamentul lor erau exact invers. Dracul era cel alb și frumos, iar „cel cuminte”/îngerul avea înfățișarea de drac așa cum ne apare nouă în imaginarul social. Ce e asta?, mi-am spus. Înfățișarea să ne înșele atât de mult? Astăzi o spun cu siguranță că da. Astăzi îmi este pur și simplu frică de cei care au alura de cumintele de odinioară, căci am văzut câtă bestialitate umană poate să zacă într-un chip angelic. Nu spun că fizionomia răufăcătorului este cea care a devenit semn al bunătății sufletești, ca în desenul animat japonez. Spun că astăzi sunt zăpăcit în strategia mea de identificare a cailor de rasă, după cum spune Noica. Adică a celor care au o valoare autentică, care sunt disciplinați și frumusețea exterioară o urmează pe cea interioară, antrenată veșnic. Grecii antici nu acest lucru îl urmăreau cu gimnaziile lor? Nu căutau ca înfățișarea, corpul să fie în armonie cu sufletul? Cizelau deopotrivă corpul și sufletul. Astăzi există atâta confuzie căci există prea multe săli de forță, prea multe cutii cu steroizi și prea puține biblioteci pline. Suntem precum acei crabi care au un clește extrem de asimetric față de celălalt. Răul s-a împrăștiat și în fățucile cuminți. Chipul răufăcătorului a rămas constant. S-au înmulțit cei care arată ca răufăcătorii, dar din cauza suferințelor și durerilor ne păcălesc și îi ocolim. Confundăm suferința cu răutatea!
Să revin la Noica și la un caz concret. Mă întrebam zilele acestea ce îmi spune un anumit chip. Normal, trebuie să mă abțin – și toți facem asta, adică ne abținem – să spunem unuia sau altuia că „nu are față de…”. M-am săturat să văd Dorei în toate domeniile. Doreii au plecat din construcții și s-au dus până la medicină. Eu le mai zic ageamii. Dorelul, în schimb, sau ageamiul, are întotdeauna o neadecvare față de locul în care se află sau rolul pe care îl joacă. Adică „nu are față de …”. Asta complică și mai mult lucrurile. Adică, în termenii lui Noica, în loc să ai de-a face cu un cal de curse, întâlnești o gloabă. Sau un catâr cu pretenții de Lipițan. Așa am fost înșelat de ministrul educației. Intuiția mă trăgea mereu de mânecă… „vezi că are fața agresorului din copilărie, a șarlatanului, a golanului, a răufăcătorului…”. Eu îi dădeam peste mână: „nu vezi că este universitar respectat? Nu vezi că are o carieră în spate? Nu vezi că este cal de curse? Nu vezi că are un discurs frumos pe scenă? Arată el ciudat, dar e precum gloaba din basm, căci dacă acum mănâncă jăratec, se scutură și te doboară cu inteligența, înalta ținută morală, omenia etc.” Intuiția îmi răspundea: „e o gloabă ordinară! Oricât jăratec îi dai, nu își leapădă bubele.” Cine a avut dreptate? Intuiția, desigur. Anii de antrenament și-au spus cuvântul. Credeam că fizionomia acestui cal de curse se datorează durerilor. „O fi avut omul mari suferințe în viață!” Apoi, normal că ne este jenă să spunem că ne abținem să judecăm după chip. Căci riscul de a te înșela este enorm astăzi. Noroc că gloaba își dă în petec și așază lucrurile în ordine. Te edifici imediat. Oricât de țanțoș pășește în arenă și oricât de mult se cabrează, la un moment dat vezi că ai de-a face cu un catâr pur sânge. Iar astăzi vedem din plin asta pe arena Educației.
E bună și intuiția asta și în sinea noastră este necesar să mai judecăm oamenii și după față, căci uite, ne mai lămurim și în felul acesta de mersul lumii. (Să nu fiu totuși greșit înțeles: prin a judeca „după față” să nu înțelegeți trăsăturile fizice, adică urâțenia și frumusețea de poză a individului. Prin „față” înțeleg în mare parte mina, alura, fondul sufletesc care se oglindește ca o trăsătură dominantă pe chip. Cineva care mereu este morocănos, va fi încruntat tot timpul, va avea vocea groasă și va vorbi dur etc. În acest sens vorbesc despre aceste „judecăți”, nicidecum despre urâțenia sau frumusețea care te fac să îți fie ori milă, ori admirație degeaba, ca în cazul acelor duduițe care plesnesc de „frumusețe” când apar în pijama la buticul de la colțul blocului, cu gene lungi, fâlfâitoare, ciorăpei roz, murdari pe talpă, băgați în papuci cu blană. Aici totul răzbate prin pânza atât de transparentă a unei frumuseți abia susținute mecanic și chimic).
Facebook
WhatsApp
TikTok
