Un mare filosof al gândirii politice, Philippe Némo, cercetează în detaliu problema impozitului (Philosophie de l’impôt, PUF, Paris 2017). Mi-ar plăcea să dedic acestei cărți și ideilor expuse aici mai multe tablete. Subiectul mi se pare extrem de interesant, de aceea m-am gândit să „vă povestesc” cartea aceasta. Motivația pentru un asemenea demers vine din constatarea faptului că există o degringoladă imensă în legătură cu impozitarea, iar societatea civilă este pur și simplu anesteziată general în fața tăvălugului deciziilor iraționale care se iau în sfera politică și economică. Omul de rând se simte „depășit” de metodele de calcul și se înclină în fața lor precum se înclinau gură-cască în fața „meandrelor concretului” expuse de corifeii noilor politici apărute după „schimbarea la față a comunismului”. Cu alte cuvinte, oamenii se declară neputincioși și neștiutori, autorizând într-un mod stupid pe unii „experți” economici și politici să le decidă soarta. Mai mult, societatea a ajuns la un nivel de resemnare în fața impozitelor, considerându-le un fel de dat absolut economic. Ceva de genul unei stânci, a unei realități fără de care pur și simplu nu am exista. Nu de puține ori am întâlnit oameni care să îmi spună foarte indignați – neînțelegând deloc miza discuției – că „fără impozite lumea nu ar putea să existe; nu am mai avea spitale, școli, străzi etc.” Impozitul a devenit un produs al imaginarului social de care nu te poți atinge așa cum nu te poți atinge de viața omului.
Și la nivel teoretic lucrurile stau puțin asemănător. Adică nu se pun în discuție fundamentele gândirii economice și politice care au dus la exagerarea de astăzi a impozitelor. Impozitul este o creație a secolului al XIX-lea, al XX-lea. Apoi a apărut asigurarea socială (de sănătate), asistența, serviciile publice. Cu cât acestea s-au dezvoltat mai mult, cu atât tăcerea în ceea ce privește fundamentele gândirii care stau la baza impozitării populației s-a instalat mai tare. Asta pentru că am avea de-a face cu un fel de știință a impozitării. Cu o știință pură, matematică! În cazul impozitelor ar fi exact ca la matematică; 1+1 fac 2! Nu mai e nimic de discutat aici.
Care sunt părinții impozitului așa cum îl știm astăzi? Socialismul, comunismul și creștin democrația. Scopul noii forme de impozitare – în mare parte apărută după Revoluția Franceză, a fost acela de a crește impozitul până a ajunge să confiște până la jumătate din averea celor bogați.
Până prin anii 70 a existat la nivel global un nivel de impozitare echilibrat. După anii 70, în schimb, lucrurile s-au schimbat accelerat. Să nu credeți că impozitul nu a existat și în alte perioade ale istoriei. Ludovic al XIV-lea, de exemplu, în momentul în care a dorit să crească impozitele până la 20% din averea fixă a indivizilor, s-a sfătuit cu duhovnicul său, considerând că acest 20% reprezintă până și pentru el – adică un adevărat autocrat, tiran – o exagerare. În general, istoric vorbind, taxele care erau considerate impozite s-ar fi dorit a nu depăși niciodată 10%, maximum 25% din venituri. (Pierre François Gouiffès – L’Age d’or des déficits). Astăzi sare uneori de 50% din venit.
Așadar, pe acest fond se nasc întrebări care țin de această gândire fundamentală. Adică se vorbește despre justețea impozitului, de principii ale fiscalității, de rolul social al impozitării, funcția legitimă a acestuia, de volumul acceptabil și inacceptabil, de o justă distribuire etc. Cu alte cuvinte, se revine în filosofia și sociologia economică la a pune în discuție natura și misiunea Statului, la funcția economiei pusă în slujba politicului – adică să fie liberă sau planificată, policentrică sau reglată plecând de la un centru, accentul pus pe macro-economie sau pe micro-economie etc. Fiecare astfel de regim fiscal și politic implică o întreagă filosofie. De exemplu, filosoful german Peter Sloterdijk vorbește despre o mutație interesantă în societate, după căderea comunismului. Știm că acest regim s-a sprijinit pe ideea fundamentală a exploatării clasei muncitoare de către o clasă burgheză. Astăzi, spune P. Sloterdijk, clasa de mijloc este exploatată de beneficiarii banilor publici.
În general există două mari sisteme de gândire care pun în discuție fiscalitatea socială: gândirea liberală și cea socialistă. Să le luăm pe rând:
- Gândirea liberală presupune formula următoare: individul acordă Statului o sumă de bani pentru ca acesta să se ocupe sau să ofere în schimb o ordine socială și servicii, bunuri colective esențiale. Adică este vorba despre un contract rațional încheiat între individ și Stat cu scopul de a obține o anumită dreptate socială; individul plătește Statul pentru ca acesta din urmă să ofere niște servicii, existând, desigur, un echilibru stabil, egal între valoarea serviciului oferit și plata acestuia.
- Gândirea socialistă, cea care pleacă de la ideea următoare: impozitul este o redistribuire a bogățiilor, redistribuire efectuată de Stat. Bogăția este văzută ca fiind un lucru anormal, ilegitim. Impozitul este văzut ca o pedeapsă, ca o sancțiune. Scopul este acela al sărăcirii voite. Un impozit fără o contrapartidă este un furt fără nicio limită în a confisca averea indivizilor.
Veți spune că aceste filosofii fiscale au existat dintotdeauna. O formă de impozitare exista și în antichitate. Desigur, dar de la întemeierea Imperiului Roman până la Vechiul Regim din Franța – cel pe care Revoluția de la 1789 l-a înlăturat – impozitele erau dedicate construcțiilor de drumuri, războaielor, funcțiilor sociale (în cazul acestora, în schimb, Biserica prelua cea mai mare parte). În timpul Vechiului Regim, impozitul era de 5-10% din PIB. Și acesta se aplica doar bogățiilor vizibile – pământuri, clădiri. Apoi a apărut un alt tip de impozit, cel care s-ar numi al datoriei sociale. El privea asigurarea socială, schimbul de servicii. Acestea au fost cele care au „dat idei” socialismului emergent. Se credea că niciodată nu ar putea să depășească 25% această impozitare, căci este contrară naturii umane!
Socialismul a dat tonul acestui impozit „deșănțat”. Impozitul progresiv, cel despre care se vorbește aproape în fiecare seară la televizor, nu este nimic altceva decât o imensă aberație care merge de la un 5% și se oprește (deocamdată) la 75% . Aici nu mai vorbim deloc despre dreptate socială, ci despre construirea unui stat al egalilor! Al egalilor care nu există, de fapt. Spune Babeuf, un ideolog al socialismului: „impozitul progresiv va fi un mijloc eficace pentru a mărunți terenurile, o piedică pentru acumularea de bogății și o luptă împotriva lenei și luxului”.
Iată-ne, așadar, în epoca impozitului moralizator. Impozitul ca pedeapsă. Ca pedeapsă pentru o societate care își acceptă fără să cârtească jugul acesta. La început a pornit de la o ideologie a ajutorului, a gândirii unui serviciu contra cost. În timp, Statul a diluat masiv serviciile oferite și a cerut din ce în ce mai mari sumele pentru… nimic! Sistemul trebuie oprit, căci se pare că este absolut ineficient. Cu cât impozitele sunt mai mari, cu atât serviciile oferite sunt mai slabe sau inexistente. Corupția face ca impozitele să devină doar un instrument al sărăcirii și al exploatării, așa cum spuneam mai sus. Oricum ar fi, nimic nu este înghițit de societate mai pe nemestecate decât impozitul, începând cu secolul al XX-lea. În fața niciunui zeu nu ne plecăm mai adânc decât în fața acestuia, uitând întrebările esențiale care s-ar pune în legătură cu existența sa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
