TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Falsificatorii de fapte

    Ființa umană și-a atins de nenumărate ori înălțimile. Prin indivizi speciali. Niciodată prin mulțime, adică la un nivel social. Chiar dacă Antichitatea și Evul Mediu (premodernitatea) gândeau societatea a fi holistică, adică un întreg, un tot alcătuit din conlucrarea diferitelor părți eterogene, deosebite între ele, ale unor grupuri umane, această societate atingea înălțimi doar prin indivizi deosebiți. Cu alte cuvinte, armonia socială și coerența sunt date de organismul social văzut ca o conlucrare de organe diferite, extrem de diferite, care văd și își împart diferit egalitatea și libertatea. Modernitatea a schimbat paradigma, gândind societatea ca fiind alcătuită din indivizi, adică a pus accentul pe individ, pe performanțele acestuia, posibilitățile de afirmare. Individul este unitatea minimă care definește ființa umană, nu întregul. Cred că Modernitatea are dreptate mai mult în a vedea astfel lucrurile. Numai la nivel individual omul s-a putut înălța cel mai sus. Cu mult mai sus decât a putut-o face o epocă întreagă în ansamblul ei. Un Michelangelo sau un Leonardo da Vinci sunt mai înalți, mai desăvârșiți decât epoca Renașterii! Este adevărat și faptul că societatea catalizează apariția unor asemenea indivizi, dar cu toate acestea, s-ar părea că nu își poate depăși limitele de catalizator, așa cum poate să o facă un individ anume. Așadar, în măreția sa, omul poate să depășească cu mult lumea din care face parte. Numai astfel pot exista sfinții. Dar în sensul celălalt, cum stau lucrurile? În nimicnicia sa, omul, individul, poate să atingă nimicnicia maselor? Tot individul poate să depășească în rău întregul. Dar există o impresie, o senzație că distanța dintre răul individual și cel colectiv nu sunt atât de depărtate. Putin este la egalitate cu soldații săi, cei care ucid și torturează, fură, violează… 

    Este nepermis să gândim secolul al XXI-lea în termenii unor noi războaie. Avem o rușine ontologică, antropică pentru că un semen de-al nostru este capabil să declanșeze un război în stilul secolului al XIX-lea. Tot mai mulți oameni condamnă ideea de război. SUA/NATO sunt adesea aduse în discuție ca fiind „cel mai mare rău”, asta pentru a scuza cumva răul rusesc. Sau, invers, ne uităm cu groază la ceea ce face Rusia și spunem că „așa ceva nu poate fi adevărat în secolul al XXI-lea”. Am vrea un război mai… soft, mai elegant? Cum adică? Cum au făcut NATO/SUA? Ceva de genul acesta, spun unii. Oricum ar fi, tot război este. Ce scuze să aibă vreodată un război? Mă gândesc la acest lucru și nu văd niciun răspuns rațional. În timp ce rușii fac prăpăd, unii se încăpățânează să nu vadă ororile, deplasându-ne atenția spre alte orori, ale altora. De ce să faci așa ceva? Prezentul nu îți ajunge? Nu poți prin prisma prezentului să condamni în bloc totul, inclusiv ce ai mai pățit? Sau nu s-a ajuns suficient de mult la os? Încă mai gândești? Încă faci comparații? Atunci nimic nu am învățat! 

    Poate că lipsa de reguli, sau impresia lipsei de reguli este cea care ne revoltă mai mult în prezent decât în trecut. Există grade de rău, asta în mod sigur. Iar răul este mai mare cu cât nu respectă mai mult regulile, cu cât se apropie de haos. Oricum ar fi, faptele sunt și există, lucru care nu face ca discursul să fie decât un corolar al lor. Ce să contești cu vorba? Ce să repari cu vorbele? Moartea, războiul, suferința, acestea sunt cele trei mari intensități puternice pe care faptele le pot îmbrăca într-o haină care nu mai ține cont de limbaj. Doar descrierea este acceptată aici, o descriere rece. Or, ce vedem? Se pune în loc o propagandă, o manipulare globală, asistată și organizată de interese și Mass-Media. Vedem cum soldați ruși deminează un teren cu detectoare de metale, pentru a salva Ucraina de naziști, asta în timp ce cameramanul merge în fața soldatului care deminează terenul. Vedem cum niște cadavre zac de săptămâni întregi aruncate printr-un oraș, Bucha, exact ca la „Revoluția” română din 1989. Rușii neagă. Neagă și faptul că trimit acasă camioane încărcate cu prada de război. Pe de altă parte avem niște eroi ciudați care se opuneau debarcării ruse pe Insula Șerpilor, iar mai apoi aceștia sunt regăsiți printre cei vii; cumva au picat la pace cu invadatorii. Există doar trei fapte ce nu pot fi falsificate: moartea, războiul și suferința! Nu poți să spui că „hai, că nu se moare!”, „hai, nu este război, e doar o operațiune militară!”, „hai, nu suferă nimeni în acest context!”. Sau, poți spune aceste lucruri, poți chiar să deturnezi atenția, spunând, când vezi morții întinși pe asfalt… „lasă, SUA a făcut la fel sau mai rău în Siria sau aiurea!” Dar dacă faci aceste lucruri arunci ființa umană într-o rușine antropică de neșters. De nepermis! Ființei umane nu i se permite mai mult. Căci după aceste vorbe care vor să șteargă sau să schimbe faptele, vor urma cele cu adevărat cumplite. Care? Ce poate fi mai cumplit decât asta?

    Simplu. Mâine războiul se va încheia. Își vor pierde energia, își vor fi revărsat ura și mizeria sufletească toți făcătorii de rău. Și se vor bucura cu toții de…„pace”. Ce pace poate să mai fie, să mai existe după așa mizerie? Acea „pace” în care „se vor relua negocierile”. Cea în care se vor spune că răii au fost anumiți indivizi, restul fiind nevinovați. Doar executau ordine, săracii. Iar ce ar fi cumplit cu adevărat ar fi ca ucrainenii să ierte imediat! Să spună că doar „suntem frați”, că lumea „va trece și peste asta”. Iar relațiile de prietenie se vor relua. Se vor semna tratate bilaterale. Economia își va pune pe tarabă produsele „oferite tuturor”. Se va reforma Biserica, se va ierta creștinește! „Hai, suntem creștini, suntem deci obligați să iertăm!” Acestea ar fi cu adevărat cumplite! Toate astea pentru că arhivele vor fi din nou închise pentru 75 de ani! Pentru că se vor arde vagoane de hârtii, pentru ca minciuna să persiste, ca faptele să nu fie văzute așa cum au fost. Vreun Iliescu va apărea undeva în lumea aceasta! Vreun oligarh nou va renaște! Vreun gangster va fi ridicat la rang de înalt demnitar și trimis ca ambasador al prieteniei undeva. Asta va fi iertarea! Se va lua de la capăt, se va trece cu vederea și se vor călca în picioare moartea, războiul și suferința! Iar asta este cu adevărat de neiertat niciunei ființe! Ne vom bate joc de moarte, război și suferință creând caricaturi de parcuri unde vom depune flori și coroane ca să fim văzuți de popor când și când, la date bine alese! Vom înălța vreun obelisc „în numele celor sacrificați”. Ce sacrificiu? Acela nu este sacrificiu, este bătaie de joc. Moartea, războiul și suferința nu reprezintă „sacrificii”. Nu în secolul al XXI-lea! Acum este doar o imensă bătaie de joc. Sunt de o inutilitate crasă. Ultimul sacrificat prin omorâre și schingiuire este Iisus Hristos. De acolo încoace, oricât de mulți sfinți au mers pe urmele Sale, oricât de mulți au suferit cumplit – prin lagăre naziste și comuniste – nu reprezintă decât o imensă bătaie de joc la adresa Omului! Nu spun că sacrificiul nu există, există chiar zilnic, făcut de mame în primul rând! Dar aceste războaie gratuite nu scot nimic măreț din noi, ci scot la suprafață doar suferință inutilă și moarte și mai inutilă. O țară care se numește creștină, condusă de un lider spiritual, cap al Bisericii Ortodoxe, care binecuvântează sau scuză războiul, moartea și suferința degeaba nu justifică niciun termen măreț, precum ar fi acela de „sacrificiu”! „S-au sacrificat pentru noi”, se va spune cândva, ca „noi să putem trăi liberi, cu economie de piață și excursii în aer liber”. Există ceva mai mizer decât aceste vorbe? Există ceva mai cumplit care ar întina faptele? Există ceva creștin în toate acestea? Creștinești sunt doar suferințele celor care suferă. Creștin este cel legat la spate și omorât ca un câine în miezul străzii. Atât! Nicio vorbă, nicio atitudine post-factum nu are vreo valoare! Faptele de suferință și moarte sunt individuale. Societatea nu va face nimic altceva decât să-și bată joc de ele, căci doar asta știe să facă dintotdeauna, mai ales în ultimele sute de ani. În fața acestor fapte poți face un singur lucru în timp ce se petrec sau după ce trec: să taci! Nu ai voie nici să ierți măcar, așa cum nu ai voie nici să reiei legăturile „ca înainte”. Trebuie să treci în non-existență răul trăit, atât! Dacă semnezi ceva, dacă bați vreo palmă nouă, dacă „privești optimist” spre viitor nu faci nimic altceva decât să semnezi un nou pact cu diavolul, semnezi de fapt noul război care va aduce moarte și suferință.