TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Economie și sociologie

    Încerc în cele ce urmează un exercițiu imaginativ. Deci, nu am pretenția nici de a fi un expert în economie, nici în sociologie. Este vorba doar despre o incursiune în „imaginarul real”. Punctul de plecare, în schimb, este unul pur real.

Adică, ține de teoria științifică acceptarea faptului că economia și sociologia – ca științe – întrețin o legătură extrem de strânsă. Cândva exista o ramură a economiei, numită economie politică, cea care încerca punerea în sistem a celor două. În timp, aceasta s-a transformat în sociologia economică. Care este punctul de plecare, mai exact? Știința economică s-a dezvoltat în mare parte spre o matematizare din ce în ce mai accentuată, formalizând și modelizând fenomenele economice până când acestea s-au rupt aproape definitiv de aspectul antropic. Individul uman sau societatea nu sunt decât simple elemente, reduse la puncte de interes și dorințe, care dezvoltă strategii raționale pentru a-și crește necontenit profiturile.

Existența crizelor economice – mai ales cele care au scăpat anticipărilor raționale, conforme teoriilor și diferitelor scheme economice în funcțiune – au dus la o reevaluare a acestor metode. Economiștii s-au întrebat dacă nu cumva trebuie să fie mult mai atenți la complexitatea fenomenului uman, mai ales la complexitatea comportamentului economic al indivizilor. Așa că s-a produs o deschidere spre ceea ce este numit astăzi sociologie economică, unde aceste aspecte caută să fie mult mai în detaliu luate în seamă. 

    Iar de aici încolo începe ipoteza pe care doresc să o prezint. Orice elev de liceu învață la economie că baza comportamentului economic, a dinamicii economiei o constituie raportul dintre cerere și ofertă. Din acestea două se dezvoltă o seamă de alte structuri specifice economiei. Acum, comportamentul uman – luat ca individ sau ca element în societate – prin acțiunile sale, de natură politică în mare parte (adică orice acțiune a unui individ sau grup care are efecte și asupra celorlalți se numește acțiune politică), poate fi îndreptată în două direcții, conform unor matrice de gândire: 1. spre conservare și armonizare/adaptare a comportamentului în vederea păstrării ordinii naturale a lucrurilor, ordine care este văzută a fi bună esențialmente, și 2., spre construire artificială, ca expresie a manifestărilor libertății noastre absolute, în vederea schimbării ordinii naturale a lucrurilor, deoarece această ordine nu este atât de bună pe cât pare, căci condiția umană presupune mai multă suferință și sărăcie, nefericire decât fericire și bunăstare. În acest al doilea caz ne fixăm acum cu mintea. Acest curent, această matrice de gândire pare să domine întreaga planetă; avem o încredere oarbă în capacitățile noastre de a transforma natura după principiile gândirii noastre, având încredere că suntem capabili să creăm „o lume mai bună”, fie și cu riscul distrugerii naturii, care este văzută a fi plină de imperfecțiuni.

Deci, suntem îndreptățiți să acționăm cât de liber posibil în vederea atingerii unor scopuri proprii; nu există limite care să ne oprească, nu avem interdicții. Orice poate fi gândit logic și care poate fi instrumentalizat tehnologic poate deveni un element bun pentru a spori confortul și fericirea în societate. Dacă o școală de gândire economică spune, de exemplu, că a lăsa piața liberă înseamnă a o lăsa să se auto-regleze singură, căci are în sine mecanismele naturale care fac ca prețurile să se echilibreze de la sine, căci cererea și oferta se vor poziționa în mod natural în situații de echilibru – stabil sau instabil – atunci există și o altă școală economică ce „prinde încredere” în capacitatea omului de a interveni în piață, căci știința economică, rațională și matematizată, poate să facă și mai rapide și mai bune lucrurile. 

    Al doilea element al argumentului meu privește dimensiunea politică, apoi vom trece la a le lega împreună. Politica, prin instituția sa centrală, esențială, Statul, deținea până de curând un control absolut al finanțelor și ordinii sociale. Statul era „cel mai bogat” individ dintr-o societate anume; Statul se ocupa cu distribuirea echitabilă a bunurilor, sau măcar își propunea să facă acest lucru într-un mod cât mai corect. Dar, de scurt timp, s-a produs o modificare. Statele nu mai sunt „cel mai bogat individ al societății”. Există companii, adică instituții financiare în cadrul unei societăți care au acumulat atât de multe bogății în timp, încât au depășit bugetele statelor. Cu alte cuvinte, acestea au căpătat automat putere. O putere economică ce se extinde automat și spre sfera politică. Deci, puterea economică este și devine o putere politică. 

    Dacă legăm cele două elemente acum, adică puterea omului de a interveni după bunul plac în treburile naturii și faptul că o entitate subordonată statului poate să dețină o putere mai mare decât a statului din care face parte (partea/minoritatea devine mai puternică decât întregul/majoritatea), este logic să existe și efecte imediate la nivelul comportamentului economic care se transformă, ieșind dintr-un fel de „clasicism” spre un post-modern destul de complicat. 

    Astfel:

          1. Omul poate să schimbe radical natura, intervenind asupra ei și modificând-o până la o dizolva, fiind în timp înlocuită cu un mediu specific uman, ca o alternativă a naturii, ca în exemplul realității virtuale. Nicăieri în natură (în sensul obișnuit al cuvântului) nu putem să identificăm ceva care să corespundă acestei realități; aceasta din urmă depinde în totalitate de ființa umană;

2. Omul creează structuri socio-economice pe baze rațional-matematice, capabile să anticipeze și să modifice mecanismele societății naturale, având încredere într-o transformare artificială a societății, care se presupune a fi una mai bună decât ceea ce natura (sau Dumnezeu) ne-a oferit până astăzi. Marx spunea că filosoful/sociologul nu trebuie doar să descrie lumea, ci trebuie să o și transforme. Probabil de la această maximă a plecat întreg demersul acesta. 
3. Apar astfel actori care pot, exact ca într-o rețea, să ocupe noduri strategice, iar la anumite momente, pot să modifice întreaga rețea prin acțiunile lor concertate și raționalizate. Rețeaua poate fi controlată din interior, fără ca cineva să remarce vreo imixtiune exterioară sistemului. Când un Stat intervine pe piață, de exemplu, acesta se comportă ca un administrator de rețea care controlează foarte bine nodurile rețelei, știind pe ce pedale să apese pentru a obține anumite scopuri scontate. Dar cum rețeaua este extrem de complicată, efectele nefaste sau imprevizibile pot să perturbe întregul sistem.
4. Statul este înlocuit cu o formă de control a rețelei mult mai complicată, care acoperă o sferă nodală mult mai mare decât o făcea Statul până în acel moment. Această super-putere este după chipul și asemănarea inteligenței umane, fiind extrem de logică și inteligentă, deci, supra-adăugându-se limitelor oricărui individ luat ca atare, câștigând și având susținerea tuturor indivizilor în vederea cedării controlului întregii rețele. Paradoxal este că oamenii au senzația – probabil și efectiv așa stau lucrurile – că ei dețin întreg controlul. Și încep să acționeze rațional, controlând nodurile rețelei. 
5. Acum se pot construi noi realități/medii umane, în care individul sau societatea se mulează și transformă conform noilor înfățișări, extrem de personalizate, ale acestei lumi noi. 

    Cum ar arăta aceste cinci puncte expuse într-un exemplu concret, de natură economică? Se trece, așadar, de la mecanismele naturale ale pieței – reglarea pieței libere prin lăsarea ei… liberă – la o piață controlată în vederea atenuării unor efecte prea puternice, tulburătoare, specifice acestei forme libere de piață. „Undele” care se propagă acum pe întinsul sistem socio-economic sunt controlate, nelăsând vreun tsunami să producă prea multe victime. De exemplu, dacă prețurile cresc prea mult, puterea de cumpărare scade, cererea scade și ea, iar efectul va fi o scădere a prețurilor în final. Ce nu am luat în seamă la acest mecanism natural? Faptul că putem, artificial, să menținem pentru timpi îndelungați o formă sau alta (cererea sau oferta). De ce nu? Dacă o companie cu un buget mai mare decât al unui stat poate să controleze prețurile, de ce să nu o facă astfel încât să fie mereu în avantaj? Nimeni nu știe ce se petrece de fapt, se poate arunca vina pe o criză sau alta, pe o situație economică locală sau globală etc. Iar acest mecanism poate să fie însușit și la scară mai mică, adică la nivel individual, la omul de rând care caută și el să ocupe un loc într-un nod de rețea. Cum? Iată un exemplu și mai concret:

    Individul poate gândi ca o imensă firmă, cu un buget nelimitat, care face produse unice, deci deținând într-un fel un anumit tip de monopol. Că este un medic, că este un restaurant, că este un boutique de cartier, nu contează; pot să îmi fixez singur prețurile! Teoria spune că nu poți să umfli prețurile prea mult, căci „piața intervine și te reglează”. Dar s-a stabilit o relație ciudată între preț și unicitate/raritate a bunului sau serviciului… De mâine mă declar a fi medic autodidact care a descoperit o plantă ce face minuni, te poate vindeca de boli și îți aduce pacea sufletească. O ședință de o oră este de 500 de lei, iar la sfârșit primești și coada șoricelului modificată. Veniți? Probabil că cei mai mulți nu vor face asta, spunând că este vorba despre o șarlatanie la mijloc. Dar va exista o pătură socială „care va încerca”. (Uneori această „pătură” poartă denumirea de „proștii”). Îmi sunt suficienți. Voi fi întărit de faptul că mulți vor spune că „parcă, parcă simt ceva”, deci „funcționează” produsul miraculos. Sau, de mâine îmi fac o firmă care se dorește a fi extrem de fițe…. să zicem că îi zice Balenciaga. Când aveam prețuri date de piață, obțineam un anumit profit. Dar, într-o zi, am ridicat prețul artificial. Cei mai mulți s-au retras, dar, după un timp, surpriză, unii au considerat că merită acest preț, mai ales că prin asta indivizii se văd speciali, unici etc. Îmi permit astăzi chiar să vând o pereche de bascheți distruși, ca luați din gunoi, purtați de cinci generații de oameni ai străzii, pe o sumă fabuloasă, 6000 de dolari să spunem. Am rupt piața chiar!

Este considerat ceva deosebit! Când, de fapt, e o imensă bătaie de joc în sânul vechii realități. Noroc că acum facem parte din noua realitate! Iar fenomenul se propagă peste tot. Unii vin să mărească prețul la benzină într-o noapte, să vadă ce se petrece… Va deveni produsul acesta foarte scump, deci trebuie să ne facem rezerve cât nu costă mult și poate să devină un lux. După ce „piața s-a reglat” (se invocă asta, dar, de fapt, nu e de dorit să mai fie lăsată vreodată să se regleze singură), se poate reveni la forme și mai aberante, căci acum putem invoca motive din ce în ce mai interesante, când, de fapt, mecanismul economic nu este nimic altceva decât unul… sociologic și psihologic. Omul luxului mărește prețuri în stânga și în dreapta fără să existe vreun fundament economic, vreo logică exactă economică. Și mai mult se adâncește această situație când mărirea artificială se suprapune cu un fenomen economic autentic, care ar justifica această mărire.

Știu psihologi în orașul Târgoviște care cer sume din ce în ce mai mari – 200, 300 de lei… – pentru 50 de minute. Credeți că au puțini clienți? Nu, căci devine un lucru de neîncredere să ceri puțin. Dacă dai mulți bani, înseamnă că este vorba despre ceva calitativ. Și mergi acolo, vorbești 50 de minute și la sfârșit primești o bomboană și o vorbă bună pe care o puteai primi și de la preot sau de la prieten (în cele mai multe cazuri).

Dacă „se cere puțin, raportat la piață”, înseamnă că e vorba despre un ageamiu. Iar principiul se aplică în toate domeniile. Trebuie să spargi piața în noua realitate economică! Acesta a devenit un principiu nou, dictat de noua grilă de gândire. Deci, cine știe cât de natural-economice sunt fenomenele pe care le trăim astăzi?! Cât sunt rezultatul unui intervenționism deșănțat, care a modificat rețeaua socială până acolo încât să o considerăm a fi „noua normalitate”, așa cum ni se spunea, de exemplu, în plină pandemie?! Noua normalitate este, desigur, o altă normalitate, una la care nu te-ai fi putut gândi, dar în care ești târât contra voinței tale, la care ești obligat să te adaptezi sau să te elimini. Apoi începe spaima că „ceilalți ocupă poziții nodale în rețea mai bune decât tine”, deci începi să acționezi ca și cum ai deține un astfel de loc, iar dacă îți iese pasența cu bascheții sau un serviciu aiurit la care se face coadă pentru niște prețuri fabuloase, începi chiar să capeți încredere în tine și să te crezi cu adevărat un om creator, un om care contează în societate, căci muncește și merită banii pe care îi cere. Se creează false valori care se vând ca adevărate valori; de fapt, nu mai poți să faci deosebirea dintre ce este fals și ce este adevărat, ce este merituos și ce nu este astfel, ce măsură financiară să îi acorzi în mod corect unui produs și ce măsură financiară să nu merite cutare alt produs.

Obții astfel modelul fotbalistului care nu mai păstrează niciun raport între muncă/efort și valoarea monetară care măsoară acest efort și obții modelul profesorului care, din nou, nu mai păstrează niciun raport între calitatea muncii/rezultatele utile ale muncii sale și remunerația aferentă, ca unitate de măsură a valorii acelor rezultate. Iar povestea continuă pe paliere din ce în ce mai complexe, cu variante și nuanțe deosebite! Mi s-a reproșat că fotbalistul muncește enorm…. „aleargă tu zece ture de stadion ca el și vedem dacă ești în stare de acest efort”. Iar dacă în plus de alergat și bagă o minge în poartă de cât mai multe ori, poți să îți iei câteva iahturi și câteva case, palate etc. oriunde pe glob. Poți deveni chiar un model pentru mulți tineri! Dacă spun că un medic poate să depună un efort fantastic, stând și 24 de ore într-o operație, iar în timpul ăsta trebuie să repare o inimă și să mențină pe cineva în viață, atunci mi se răspunde că „lucrurile nu pot fi comparate”. De ce? Ce fel de utilitate avem în vedere aici? Ce fel de valoare atașăm „produselor” celor doi? Primul oferă o satisfacție de moment pentru un număr enorm de persoane, cel de-al doilea oferă „o satisfacție” de viață pentru un individ, eventual unei familii.

Poți să cumperi un fotbalist cu trei milioane de euro pe lună salariu, dar nu poți să cumperi un medic cu o sută de mii de euro pe lună salariul! Poți să mergi la un salon de masaj cu pietre calde și perdele roșii pentru 1000 de euro pentru o jumătate de oră, dar nu prea îți vine să-ți faci o frecție cu Carmol și să pui picioarele în apă fiartă cu sare, gratis, „căci nu are același efect și lucrurile nu se pot compara”. Tot așa cum nu putem compara nici realitatea naturii cu realitatea virtuală!