Am văzut cu toții în această vară câte aberații s-au adăugat celor care erau deja prezente în mentalul colectiv. Există o pandemie autentică de irațional, ilogic și absurd. Poate că cea mai „simpatică” mostră de irațional-absurd-ilogic o constituie spusa lui Arafat (copiată la indigo cu cea a lui Macron și alții din lume, exact ca în perioada „revoluțiilor” din 1989, când peste tot în Europa liberă, la unison, oamenii se gândeau să creeze Fronturi Naționale, neavând nici măcar inspirația să dea alte denumiri acestor „fronturi”). Așadar, zic Arafat-Macron (mai degrabă „zice”, că sunt o singură voce): trebuie să vă vaccinați pentru că altfel deveniți un pericol pentru cei vaccinați! Îi și văd pe cei mai mulți înregimentați la argumentele atât de „logice” ale noii ordini că au să-mi expună argumentul cel mai cel cu privire la tărășenia asta: „eu am făcut vaccinul și nu am pățit nimic. M-am simțit bine, deci este o conspirație să spui că pățești una sau alta, sau să te opui să-l faci!” Iar la asta rămâi cu gura căscată, căci efectiv nu are rost să o iei de la zero și să arăți care este subiectul problemei. Dar să nu alunecăm pe panta asta, atât de sensibilă.
Așadar, printre multiplele astfel de mostre de comportament, am citit cu toții, în tonalități revoltate sau amuzante, cum se desfășoară mersul economiei naționale la Mamaia. Stațiunea aceasta de la Marea Neagră a devenit epicentrul, prototipul funcționării economiei naționale. Prețuri imense pentru servicii mizerabile. Unii au numit aceste servicii chiar de „căcat” (scuzați-mi ghilimelele!). Se făceau și glume, cum v-am spus. Cele de genul… „pentru felul doi, la un restaurant în Mamaia, îți trebuie doi giranți!” Sau, ceva real și amuzant… se doarme în mașină sau pe trotuar în Mamaia, căci taxa de parcare e mai mică decât o cazare obișnuită, iar acei indivizi se consideră „cazați” în parcare. Dar să revenim la lucruri mai serioase… Oare cum funcționează, într-adevăr, această economie ciudată? De ce este astfel? De ce la bulgari sau la greci se petrec lucrurile altfel și raportul este chiar inversat – adică ai condiții excepționale pentru prețuri mici. După logica economică clasică, având o concurență acerbă și o cerere mare, normal era să scadă prețurile și serviciile să fie mai bune. Oriunde am căuta în vreun manual o explicație pentru „situația românească”, am vedea că se iese ușor din schema clasică.
Adică nu în știința economică pură trebuie căutat mecanismul de funcționare mai sus anunțat, ci în sociologie și psihosociologia poporului român. Cauza a ceea ce se petrece este… Statul. În primul rând. Apoi, imaginarul economic al românului. Statul român este un fel de entitate deghizată într-o instituție sau conglomerat de instituții care are ca unic scop acumularea de capital prin orice mijloace posibile. Fără niciun pic de perspectivă de viitor mai mare de unul sau doi ani. Ceea ce poate stoarce azi de la un agent economic este ceea ce contează în primul rând. Nu contează că acesta se dizolvă într-o lună și apoi nu mai contribuie cu nimic, nu contează că prin politica fiscală deșănțată obligă multe firme bine intenționate să treacă pe o economie la negru, altfel nereușind să supraviețuiască. Economia neagră este încurajată în România de însuși Statul Român! Asta și pentru faptul că după sutele de impozitări – aberante în mare parte – rezultatele „realizărilor” sale sunt minime sau invizibile! Unde se duc banii din amenzi? Aiurea! Unde se duc banii din taxele salariale? Aiurea! Unde se duc banii de pe accizele de drum etc.? Aiurea! Cu ce se ajută un antreprenor abia intrat pe piață? Cu… aiureli! Se preface Statul că îți dă o sumă anume, iar la sfârșit, după câțiva ani de „implementare a proiectelor”, vezi că suma respectivă era un fel de momeală pentru a te stoarce de zece ori mai mult și cu un efort consumat care ar fi putut, în condiții optime, să ne proiecteze pe o orbită economică mai mult decât competitivă internațional. Așa că rămânem la economia de tip subteran – chiar dacă este „la vedere” – la negru, dublată de o economie imaginară. Cum este această economie imaginară?
Dacă v-ați întrebat vreodată de ce economiști tari ai țării, de la absolvenții de Harvard ai lui Ponta, până la actualul Cîțu, la fel, școlit greu într-ale economiei, nu pot face mare scofală când ajung să acționeze efectiv, s-ar putea ca motivul să nu se afle în „prostia” lor sau în insuficienta lor școlarizare. Ci ar fi vorba despre o inadecvare/inadaptare a ceea ce au învățat aceștia în fața faptelor concrete, specifice țării noastre. Chiar dacă identifică câteodată o problemă – birocratizarea, fiscalitatea exagerată etc. – tot nu fac mare lucru în a începe să rezolve problemele, preferă să plece de la aceste condiții, încercând să facă ceva în „condițiile actuale ale legii”. Adică, aiureli! Având o sapă ca instrument, ei trebuie să se adapteze și să facă croitorie cu ea. Și tot încearcă asta de zeci de ani – bănuiala de prostie aici și-ar avea locul. Astfel, la aceste condiții ciudate se adaugă acest imaginar despre care spuneam.
România trăiește sub o proiecție imaginară. Extrem de puternică. Fenomenul nu este propriu doar României, ci întregii planete de ceva decenii. Asta mai mult decât în alte secole. La noi fenomenul acesta are o nuanță interesantă. Trăim, așadar în următorul scenariu imaginar:
- Munca asiduă – intelectuală sau fizică – nu va aduce, decât în situații extrem de rare, un beneficiu autentic. Cei mai mulți care muncesc „cinstit” se dovedesc a fi extrem de săraci și nepromovați social. Faptele arată că o anumită categorie de indivizi ajung în posturi extrem de bine plătite, deși nu au nicio pregătire anume și nici nu muncesc cine știe ce. Ei devin model. Ei sunt extrem de vizibili, așa că par a fi majoritari.
- A te descurca financiar este echivalent cu a cunoaște cum funcționează economia, deci nu există nimic imoral aici. Doar ilegal ar putea fi, în sensul că poți fi fraier și prins dacă faci ceva aiurea. Legile sunt jaloane/capcane în care nu este bine să cazi și pe care este indicat să le ocolești. A le ocoli înseamnă a fi abil și a avea o inteligență economică deosebită. Asta pentru că Statul este corect perceput a fi o grupare mafiotă, complet imorală și fără niciun interes în a ajuta individul.
- Dacă lucrezi undeva – la stat sau la privat – și observi lucruri care pot să lezeze sau deranjeze, să atingă libertățile sau să fie chiar lucruri strigătoare la cer, nu ești tu de vină, ci „sistemul”. Tu doar „ești un simplu angajat” care dorește să își păstreze locul de muncă, așa că poate oricine să moară pe ghișeu, vina nu îți aparține niciodată!
- Se profilează, pentru cei inteligenți, un scenariu în care se observă cât de bogați sunt bogații și cât de săraci pot fi săracii. Alegerea nu e greu de făcut – fiecare vrea să facă parte dintre cei bogați. Imaginarul intervine într-un mod extrem de acut aici, căci se pleacă de la o realitate. Înainte vreme omul își imagina cum ar arăta bogații. Sankt Petersburg este un oraș imaginar în sensul că reprezintă proiecția rușilor vremii țarului Petru cu privire la bogăția și rafinamentul francezilor din jurul Versailles-ului. Și au creat acest oraș mai frumos decât era Versailles. Imaginația se presupune a fi mai bogată decât realitatea. Astăzi avem o situație interesantă. Bogații și averile sunt expuse, se văd în mod concret la fiecare colț de stradă. Iar bogățiile respective șochează, căci depășesc de multe ori ceea ce omul simplu și-ar fi putut imagina că ar fi. Acest fapt, această imagine concretă a bogăției – fie a indivizilor izolați, fie a Statului și a reprezentanților acestuia – determină pe individ să aibă o reacție imediată. Adică dorește să devină ca ei imediat! Iar această „imediatitate” îl împinge pe individ să sară etape enorme din viață, să eludeze și să fenteze regulile. Sare peste educație, sare peste legi, sare peste principiile etice și morale. Individul se identifică aici și acum cu bogatul de lângă el pe care îl ia ca model. Așa că nu îl doare deloc să dea 10 lei pe o sticlă de apă plată, din contră, trebuie să arate, să vadă vecinul că „el nu e dintr-acela, rupt în coate”, iar cel care îi vinde sticla trebuie să facă repede un profit care nu are nimic de-a face cu regulile pieței. Este vorba doar despre un simulacru de principiu economic, de un simulacru de reguli de schimb. „Se cere?”, „există cerere?”, deci economia duduie, căci putem oferi! E adevărat, se oferă un simulacru de bunuri și servicii – vedeți fenomenul Mamaia – și se cere un simulacru pe măsura cererii. Hainele împăratului ar reprezenta cel mai bine acest fenomen imaginar.
- Individul a ajuns într-o zonă de confort care a devenit un fel de „concepție despre viață” a sa sau a familiei din care face parte. Oricât de sărac sau bogat ai fi, oricât de mic sau mare ți-ar fi venitul, dorești să conservi această stare cât de mult posibil. Săracul dorește să facă acest lucru pentru că se gândește că „putea fi mai rău”, iar bogatul dorește același lucru pentru că „cel puțin trebuie să păstrez ceea ce am, dacă nu pot face și mai mult”. Aceasta se numește o situație imaginară blocantă. „Mulțumește-te cu ceea ce ai!” a devenit sloganul național, susținut de o interpretare adecvată creștină. De aici se produce acest blocaj care te determină să nu faci lucruri riscante, capabile să schimbe acest echilibru. Nu ieși în evidență la serviciu, nu critici pe cineva, nu te opui cuiva, nu ieși în stradă, nu deranjezi pe cineva. Singurul fenomen acceptat pentru a ieși în evidență este acela al expunerii sau arătării de sine, a ceea ce ai. Asta nu deranjează, e „normalul” și „naturalul”. Adică devii un model pentru ceilalți. Săracul Kant, ce a ajuns morala sa bazată pe sloganul: acționează astfel încât ceea ce faci să devină model pentru cei din jurul tău!
- Valoarea obiectelor/mărfii și a serviciilor, măsurate în cuantum financiar, este volatilă. Bursa, care ar măsura obiectiv, conform pieței, valoarea de schimb a diferitelor produse, este dublată de o „bursă imaginară”. Individul se raportează la bugetul propriu ca la un veșnic insuficient. Prin asta spune că „este exigent cu sine”, că muncește sau este obligat să muncească mai mult pentru a obține mai mult. „Banii nu au valoare” face acum casă comună/se identifică cu „totul se reduce la bani”. Valoarea aceasta financiară este „volatilă” în sensul că se raportează la individ, nu la o piață. Adică, dacă cineva îți vinde o lingură la un preț exorbitant, și îi atragi atenția asupra acestui lucru, îți va spune că a făcut-o el, că pentru el valorează atât și, prin urmare, dacă vrei să o cumperi, bine, dacă nu, lasă că vine altul și va înțelege cum s-a ajuns la „valoarea asta”. Vânzătorul are tendința, normal, să își maximizeze profitul, de aceea poate să ceară cât mai mult, chiar fără nicio legătură cu realitatea, iar dacă există „fraierul” care să cumpere ce i se oferă, atunci un ciclu economic viabil s-a stabilit, deci nu există nicio problemă!
- Așadar, economia imaginară este cea care se construiește în funcție de proiecțiile individului, nu are nimic de-a face cu proiecțiile sau construcțiile sociale în legătură cu un produs și necesitatea de a-l achiziționa. Un individ, dornic să se arate pe sine, să-și expună valoarea, cum spun direct expresiile subculturale (considerate a fi astfel doar azi), fie trece în risipă de bani, bani care nu măsoară nimic ca obiect, produs, marfă în afară de sinele ca persoană, individ, sau scoate la vânzare obiecte și servicii a căror valoare este din nou stabilită de el, independent de orice mers economic normal. Ceea ce costă astăzi este doar… costul propriu-zis și nimic mai mult. Dacă aveți un șoc în fața faptului că în Mamaia cineva poate să doarmă în parcare, plătind un preț impresionant pentru asta, adică pentru o ofertă zero, și vă întrebați de ce acel cineva face acest lucru, atunci nu veți găsi nimic real aici. Totul este un joc imaginar și atât. Există locuri în lume extrem de scumpe. Nejustificat de scumpe, vor spune mulți. Cum de funcționează? Care sunt principiile economice care ar face posibil acest lucru… raritatea, calitatea extraordinară, faima etc.? Nu. Doar un joc imaginar care a prins rădăcini acolo și este alimentat într-un mod adecvat acest imaginar. România este o țară imaginară de la un capăt până la altul, adică un Vegas, un Dubai și un Saint Tropez la un loc și cât cuprinde, de la Carpați până la mare și de la câmpie până în vârful muntelui.
Facebook
WhatsApp
TikTok
