TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Du-te undeva, nu știu unde și adu-mi ceva, nu știu ce !

    Probabil că titlul vă aduce aminte de ceva, dar nu știți cu exactitate ce anume… Ar trebui să mergeți în copilărie, la basme. Aceasta este o formulă regăsită adesea în basmele rusești. Țarul cere eroului să „meargă undeva, nu știe unde anume, și să-i aducă ceva, nu se știe ce anume!” Poate că pare stranie formularea, dar exprimă extrem de bine spiritul profund al poporului rus. Nu neapărat al mujicului, cel care este capabil să fure, să violeze, să doboare otova spitale, grădinițe, blocuri… Nici nu este vorba despre rusul capabil să scoată din suferința-i și blestemul național opere culturale mărețe. Este vorba mai mult despre psihologia, chiar de ideologia după care se ghidează țarul, adică politicianul rus. Nu o spun eu asta, o spune chiar un rus get-beget: Oleg Panfilov în minunata sa carte, Istorii antisovietice. Voi dedica mai multe tablete acestei cărți, căci prea este de studiat în zilele noastre. Mi-a rămas, așadar, în minte această formulă care ar caracteriza spiritul politicianist al rusului din toate timpurile, exprimat prin formula basmului mai sus menționată. Ce spunea ea? Spune că țarul a spus ceva și atât! A spus ceva absurd, a spus ceva care are puțină relevanță dacă va fi o misiune îndeplinită sau nu. Important este că țarul spune, și imediat se și execută. Dorința de a pleca spre nicăieri pentru a cuceri orice este specifică psihologiei naționale a rușilor. Puțini pot înțelege acest aspect care pare de neconceput. De aceea occidentalii pică precum muștele în lumânare când de zeci de ani scriitori ruși get-beget atrag atenția asupra acestor lucruri. Nu sunt crezuți, căci ei sunt 100% disidenți, neacceptați de marele guvern rus. Acum, în schimb, când văd la treabă pus acest guvern, susținut de un stadion întreg de artiști și înfocați, când aud pe un înalt demnitar că „Rusia nu a invadat niciodată pe nimeni, nici acum, în Ucraina!” totul pare a fi desprins din această formulă de basm popular rusesc. Pe baza poveștilor poți să stabilești trăsătura esențială a unui popor care a creat respectivele basme. Iar formula de mai sus exprimă însăși esența gândirii politice a rusului. Expansiunea absurdă, mergând până la abominabil, expansiunea inutilă și gratuită, suferința gratuită provocată altora sau, în lipsa unui alter, provocată propriului popor, toate acestea sunt parte esențială a existenței rusului de pretutindeni, dintotdeauna. Timpul nu există, nu modifică mai nimic în structura aceasta profundă. Dovada? Iat-o! Priviți la această lume imaginară care a încălecat definitiv realitatea! Ce vedeți? Nimic altceva decât un imens undeva din care se cere extragerea a ceva, nu se știe ce. Nici de ce. Nici pentru ce. Sau, pentru noi, cei din periferia marelui paradox, putem să spunem că se produce un efect. Unul sigur, care ține de ființă! Este vorba despre suferința imensă, cea care face să pălească oricare altă suferință umană. Numai o formulă de basm precum aceasta, gândită și făcută steag întru acțiunea politică poate să genereze o asemenea suferință ridicată la rang de „artă”. Te revoltă să vezi atrocitățile pe care spiritul rus le poate provoca? Puțin contează! Se merge mai departe spre necunoscut, căutând ceva, undeva… Vedeți cu câtă sinceritate spun acei ruși că habar nu au unde sunt, ce caută acolo, căci li s-a spus că ei ar „patrula” pe graniță sau că aduc „eliberarea”. Adică exprimă numai fantasme care țin locul unei realități care nu numai că este negată, refuzată sau escamotată, ci chiar nu există defel. Ceea ce vedeți că se petrece în zilele noastre chiar nu este real. Este o pură lume imaginară care are valențe de realitate pură, iar consistența acestei „realități” nu o dă materialitatea, ci suferința. Numai rusul este capabil să creeze o lume imaginară care să fie mai reală decât realitatea, pornind de la altceva decât de la materialitate, anume de la suferință. Suferința este cel mai real lucru care poate exista în acest univers, ea nu are nevoie de nimic material, de vreo lege newtoniană. De aceea absurdul situațiilor, faptelor nu întâmpină nicio piedică în „programul” acesta de cucerire a unui undeva pentru a pune stăpânire pe ceva, oricare ar fi acest ceva!