TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Doi copii

            E clar, îmbătrânesc rapid. Nu simt asta atât de mult din punct de vedere biologic, pe cât simt asta privind la viteza și distanța cu care mă îndepărtez de „noua generație”. Am momente în care o văd pe această generație mai inteligentă și mai cuminte decât generația mea atunci când se afla la vârsta adolescenței, de exemplu. Dar și prăpastia este mai adâncă, pe de altă parte. Nu fac aici o analiză sociologică exprimabilă în procente. Nu este cazul. Datorită – sau din cauza – faptului că am contact cu foarte mulți tineri, sunt și eu, desigur, plin de idei preconcepute, așteptări neîndeplinite, diagnosticări exacte, rateuri etc. Dar, din când în când pot să trag un fel de concluzie pornind de la câteva cazuri care joacă rolul unui summum. Iată un astfel de caz paradigmatic cu care m-am întâlnit sub mai multe forme și variațiuni. Îl redau, căci este precum o formulă. Concluzia nu o exprim, lăsându-vă pe dumneavoastră să faceți o interpretare adecvată.

            În această iarnă am făcut multe drumuri cu mașina plină cu tot felul de bagaje – curățenie generală plus o mutare. Așa că am făcut aproape zilnic un du-te-vino de la casă până în parcare, pentru a umple mașina. Zeci de drumuri în care speram să mă odihnesc la întoarcere pentru a face față presiunii greutăților de la „ducere”. Așa că îmi fixam mintea pe tot felul de lucruri, sau mă lăsam distras de ce era în jurul meu pentru a nu renunța. Treceam inevitabil prin micul parc din fața blocului. Acest parc, cu leagăn și balansoar de prin anii 60, a rezistat oricăror schimbări ale vremurilor. Lucru temeinic făcut, în comunism, ar spune unii! Din fier greu. Doar scândurile au fost schimbate, căci au putrezit sub ierni și ploi. Constat în mai multe zile la rând că doi copii vin cam la aceeași oră și stau pe acolo. Nu se joacă în nisip sau se aleargă, căci sunt adolescenți, deci mai puțin energici decât cei mici. De fapt sunt două copile. Nu prea pot să apreciez vârsta, dar se situează undeva între 15 și 18 ani. Una dintre ele este mai plinuță, cealaltă… poartă un pantalon de trening flaușat și este ceva mai slăbuță decât prima. Cea plinuță se dă în leagăn cu putere, cealaltă stă lângă ea și îi vorbește. În primele câteva zile nu le-am băgat în seamă, dar apoi am văzut că avem un „program” comun; apăreau mereu când începeam operațiunea „încărcarea mașinii până la refuz”. Operațiunea asta dura cam două, uneori chiar trei ore, căci făceam și pachete, curățam, apoi transportam „marfa”. Am început să le văd, așadar, zilnic. Punctuale! Le-am remarcat în momentul în care m-am întrebat cum s-o fi suit în leagăn fata mai plinuță?! Nu pentru că nu ar fi încăput sau că nu ar fi ținut-o leagănul – este un leagăn comunist, așa cum v-am mai spus – doar mă ținea și pe mine, căci și eu m-am mai așezat în el în anumite nopți de vară, când insomniile mă năpădeau. Dar sub leagăn era o baltă imensă. Și adâncă. Pentru a ateriza direct în leagăn era nevoie să sari peste baltă și să ai precizia necesară pentru a ateriza direct în șezut pe el. Și trebuia ca fundul să intre la milimetru între cele două bare care susțineau scaunul. Or, aici aveai nevoie de antrenament. Adidașii din picioarele fetei care se bălăngăneau cu putere erau imaculați. Și treceau și razant peste apă la fiecare du-te-vino al leagănului. Ideea este că zilnic asistam la același scenariu. Ele erau deja venite acolo, întotdeauna cea grăsună era în leagănul care oscila cu putere, iar cealaltă stătea „pe mal”, mereu în același pantalon de trening, ținând-o de vorbă pe cealaltă. Vorbeau despre băieți și alte nimicuri, asta din frânturile ce le auzeam între două cărări de-ale mele. Mi-aș fi dorit să le văd venind, pentru a observa „tehnica” de urcare în leagăn al fetei corpolente. În fine, într-o zi, ca de obicei, le văd deja în plin exercițiu. Am remarcat treningul celei care stătea „pe mal”, adidașii uscați și impecabili ai celeilalte cum treceau razant peste băltoacă. Între două drumuri de-ale mele priveam să văd dacă s-au udat, căci o mică eroare ar fi costat-o scump, plus că treningul impecabil al partenerei ar fi fost și el împroșcat cu apa murdară a băltoacei. După vreo două ore, timp în care am trebăluit prin beci, ies la suprafață cu o nouă șarjă de pachete. Surpriză! Ele sunt tot acolo. Azi au program prelungit, ca mine! Fără să fi schimbat locul. Mi s-a făcut greață la gândul că de două ore grăsuna nu a luat pauză. E un fel de sport și ăsta, îmi spun. Nici cealaltă nu a obosit să stea în picioare și să trăncăne. După încă o oră, tot acolo sunt, la fel de în vervă ca în primele minute. „Nu se poate, îmi spun! Cum de rezistă fără să i se facă rău dându-se în leagăn cu orele!” M-am uitat mai atent la chipul ei, căutând să văd dacă se citește pe fața ei ceva. Vreo urmă de traumă, de handicap, mă gândesc, căci un copil la vârsta ei nu poate să facă asta fără să nu aibă o problemă din copilărie, psihică sau neurologică. Dar nu, slavă Domnului. Este normală! Încep să trag cu urechea la ce vorbesc. Cea în treningul flaușat îi citește ceva de pe telefon. De fapt, aceasta întotdeauna a stat cu acel telefon din care ori citea, ori verifica ceva. Și citea de astă dată. Erau chiar chestiuni religioase. „Hopa, stai așa, fetele sunt serioase, îmi spun din nou. Ce vrei, sunt două adolescente normale, care se dau normal în leagăn, care au conversații frumoase și care fac și sport în mod constant.” Și citește: „Lucifer este un înger al Domnului care….” Nu mai prind restul, căci intru în scară. Mai trece o oră. Ele, tot acolo. De fapt, nici nu mai am noțiunea timpului. Le aud din nou vorbind. Mă gândesc că au schimbat subiectul. Aiurea, tot despre Lucifer se vorbea. Și citește iar… „Lucifer este un înger căzut, căci s-a răzv…. răz… răvănit…nu, fată, ce dracu scrie aici…. ah, s-a răz-vră-tit – ce o mai fi și asta – împotriva Domnului…” Mai fac vreo trei drumuri, uit chiar de existența lor. Dau să plec cu soția, căci am răsturnat toată casa. Ne îndreptăm amândoi spre mașină. Le remarc pe cele două. Îi spun soției: „Nu pot să cred câtă răbdare au copilele astea… se dau în leagăn în fiecare zi, mă rog, cea grasă se dă în leagăn, în timp ce pălăvrăgește continuu cealaltă.” „Lasă-mă, le văd și eu aici zilnic de nu știu când. Fac același lucru cu orele! Să nu le mai văd; am obosit să le văd cum pot să piardă vremea atât.” Eh, e invidioasă! Mai arunc o ureche spre ele, ca de rămas bun. „Deci, Lucifer ăsta e un înger căzut care…” Adidașii sunt impecabili, treningul flaușat nu are nicio pată pe el, telefonul este lipit de mână, viteza de legănare este constantă. Toate bune de Crăciunul ăsta!