TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Dictatura fără dictator

    Fac o recomandare de lectură. Giorgio Agamben, Epidemia ca politică. Filosoful italian prezintă aici argumente extraordinare care nu au cum să te lase rece în ceea ce privește instaurarea unei dictaturi medicale mondiale. De fapt este vorba despre apariția unei noi religii. Se numește „religia științei”. Da, nu zâmbiți, este vorba despre o religie în adevăratul sens al cuvântului, iar acest lucru mi se pare extraordinar de bine expus de autorul italian. Religia în general – aceea expusă sistematic de Mircea Eliade – trimite la religare (cu variante relegere sau altele, de la Cicero la Thomas d’Aquino și Augustin), adică la o legătură, chiar relectură; o unificare sau re-unificare cu o anumită entitate. Formula lui Agamben nu trebuie să șocheze atât de tare, căci ceea ce noi numim astăzi știință – exactă – prin „biserica” sa, tehnologia, exact acest lucru îl substituie religiei în sens clasic. Dumnezeu este înlocuit de Rațiune și de Legile Naturii. Extremismele religioase clasice sunt cunoscute – fanatism, despotism etc. – dar extremismul științific se manifestă abia astăzi în toată splendoarea sa. Cine cârtea odinioară împotriva spuselor, preceptelor Bisericii (iezuite, dominicane, catolice etc.) se opunea unei logici atât de „evidente”, încât era normal să ducă la arderea pe rug a ereticilor. Cine cârtește astăzi împotriva științei – atât de evidente rațional – suferă o izolare socială fără precedent. Adică este… „îndepărtat social” sub minunata formulă „distanță socială”. Știința plus politica fac casă comună, iar rezultatul este un dezastru. Exact ca în cazul religiei odinioară. Când Biserica sau religia au făcut casă comună cu politica, lucrurile au derapat imediat. Vorba lui Pascal Quignard (Les ombres errantes): timpul ne înspăimântă prin faptul că revine, mereu stăm cu frica în sân, neștiind ce lucru cumplit va reveni la suprafață. Iată că astăzi a revenit această inchiziție cu față rațională, numită religie a științei. A nega în vreun fel primatul sau puterea „bisericii” științei înseamnă a fi scos din societate complet. Chiar un analogon mai cumplit decât o ardere pe rug. Din ce în ce mai mult vedem că ingredientul acesta, politica, înseamnă la scara istoriei doar un rău absolut. Cunoașteți vreun război, vreo crimă în masă care să nu aibă în spate voința și manifestarea politicii sau a politicienilor? Acum, spre deosebire de alte dăți, avem de-a face cu o dictatură globală căreia îi lipsește figura dictatorului. Iar asta face ca lucrurile să fie ceva mai complicate. Este specificul momentului, lucru care trebuie să sperie cu adevărat. Nu ai o figură pe care să o condamni, nu ai un „țap ispășitor” în momentul în care răul va atinge cota de criză și lucrurile vor bascula. R. Girard ar avea ceva de furcă cu acest fenomen unic. De unde să ia societatea un astfel de țap ispășitor în momentul oportun? Vor exista, în schimb, milioane de țapi ispășitori în figurile celor care se opun, care critică sau care nu doresc să meargă în linia impusă de această religie a științei. 

    Chiar termenul de „epidemie” trimite la un aspect politic. În greacă, demos este poporul, cetățenii (demo-crația = puterea poporului). Iar ceea ce trăim astăzi este o imensă punere în scenă a unui scenariu cumplit, care are prea puțin de-a face cu medicina sau știința propriu-zisă. Avem de-a face cu un război civil universal, o luptă internă cu un dușman invizibil, care a mobilizat întreg demosul… Ce doriți mai mult decât câteva exemple care par rupte din filme științico-fantastice?! În Chicago o mamă este decăzută din drepturi, copilul fiindu-i luat pentru că… nu este vaccinată! De ieri, în Franța, medicii nu mai au voie să consulte persoanele nevaccinate! Jurământul lui Hippocrate este un fel de poezie ce se spune la aruncarea pălăriilor în aer, ca finalizare a studiilor medicale. Nimic altceva! De mâine-poimâine vom fi concediați că nu ne vaccinăm sau că nu respectăm vreo directivă ciudată – să purtăm o eșarfă roșie, de exemplu – sau orice contact fizic în spațiul public va fi sancționat exemplar. Deja v-ați obișnuit cu amenzile, arestările și bătăile aplicate pentru că nu purtăm… șapcă! Să nu spuneți că sunt malițios, că e vorba despre mască medicinală, care oprește germenii și bacteriile să circule, să nu infectăm pe alții. Ar fi hilar de-a dreptul… Sănătatea este o politică de stat, nu este un drept, ci o obligație. Nimic nu era mai bine venit decât o boală care să fie clopot pentru toate aceste mișcări politice. 

    În încheiere am să revin la un aspect care pare a fi un fel de concluzie. Pornind de la Agamben, am ajuns la un text foarte interesant, intitulat Tempêtes microbiennes, scris de Patrick Zylberman în 2013. Am găsit acest text pe internet și am parcurs deja o parte din el. Cutremurător! Acest autor vorbește despre securitatea sanitară care devine instrument politic. Teroarea sanitară se adaugă acum altor terori. Teroriștii, care au început să scadă din punct de vedere al interesului public, nemaifiind văzuți chiar atât de înfiorători – dovadă faptul că acum câteva zile talibanii sunt pe cale să intre la negocieri cu marile state, căpătând chiar legitimitate politică – trebuie înlocuiți cu o altă „teroare”, cea sanitară fiind extrem de utilă acum. Dușmanul interior și invizibil este cel mai bun dușman de conceput pentru a ține sub control o planetă întreagă. Am să citez mai bine pe Agamben, care face o sinteză a celor spuse de Patrick Zylberman: „În conformitate cu această logică a celui mai rău [dușmanul invizibil], în 2005 OMS anunțase „între 2 și 150 milioane de morți din cauza gripei aviare ce stă să vină”, sugerând o strategie politică pe care statele nu erau atunci dispuse încă să o îmbrățișeze. Zylberman arată că dispozitivul recomandat se articula în trei puncte: 1) construirea, pe baza riscului posibil, a unui scenariu fictiv, în care datele sunt prezentate în așa fel încât să favorizeze comportamente care permit guvernarea unei situații extreme; 2) adoptarea logicii scenariului celui mai rău ca regim de raționalitate politică; 3) organizarea integrală a corpului cetățenesc în așa fel încât să se întărească la maxim adeziunea față de instituțiile guvernamentale, producând un fel de civism superlativ în care obligațiile impuse sunt prezentate ca dovezi de altruism, iar cetățeanul nu mai are un drept la sănătate, ci devine din punct de vedere juridic obligat la sănătate.” (op.cit. p. 72)

    Bine ați revenit în minunata lume nouă! Rugați-vă, pardon, demonstrați-vă vouă înșivă și celorlalți să fiți luminați de certitudinea absolută a științei!