TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Despre un aspect uitat al vieții

 Am întâlnit de mai multe ori în viață persoane – de obicei cu mult mai în vârstă decât mine – care îmi spuneau că ceea ce este cu adevărat important în viață ține de un aspect pe care îl poți enunța în două vorbe. Dar îți trebuie o revelație să-i înțelegi sensul acestui aspect, altfel pare extrem de banal ceea ce auzi. Ce este, așadar, cu adevărat important în viață? Ce face viața cu adevărat palpitantă, extrem de interesantă? Adolescentul va spune că îndrăgostirea și visarea. Tânărul, că adrenalina, cățăratul pe acoperișul lumii. Cel matur? Eh, aici intervine acest lucru interesant. Acest aspect pe care cei tineri îl consideră extrem de banal și neinteresant. De la maturitate până la bătrânețe pare să rămână acest aspect ca fiind pe primul loc. Fără adrenalină, fără a te îndrăgosti nebunește, căci prea e scurtă și tumultoasă îndrăgostirea… Deci, care este secretul? Care este aspectul acesta mai puțin băgat în seamă de cei mulți și care pare că face viața interesantă, deosebită, plăcută până la fericire până la urmă? Aspectul care face viața deosebită constă în a avea discuții extraordinare cu persoane extraordinare!

    Discuții? A sta de vorbă? Da! Cred că am ajuns și eu să înțeleg acest lucru. Am făcut parte din plin dintre cei care au văzut în îndrăgostire cel mai înălțător lucru ce i se poate întâmpla unei ființe umane. Și așa este! Fierbe sângele în tine, ești confiscat în minte și în trup de celălalt, căci trăiești în el și pentru el. Simți cu celălalt etc. Apoi, când am mai crescut, am dorit „senzații și mai tari” decât îndrăgosteala. Și am început să zbor. La propriu. Să nu ai nimic sub picioare, să ții frâiele vieții și ale plutirii în mâini, cu o pânză deasupra capului care te ține în aer și pe care o controlezi, asta este o senzație, nu glumă! Văi, munți, copaci, ți se desfășoară la picioare, ai goluri imense în stomac când plonjezi razant într-o vale… Apoi timpul trece și alergi după alte senzații, și mai tari. Unii se apucă de droguri, iar acest lucru îi duce la pierzanie. Alții aleg să facă copii, și se simt împliniți, dar au o durere adâncă undeva, ca și cum ar mai fi urmat ceva de făcut. Alții fac bani mulți, și se simt și ei împliniți, dar parcă, din nou, există un gol undeva. Ca și cum deasupra dragostei/îndrăgostirii și zborului peste lume nu mai există nimic interesant. De aceea durerea aceasta, nostalgia unui paradis neatins apare. Cu toate acestea, o mișcare bruscă, la 180 de grade, pare că este următoarea alegere demnă de făcut. După acele perioade de intensitate maximă, direcția pe care omul trebuie să o caute nu mai ține de cantitate, de intensitate mărită în grade, ci constă în sesizarea spectaculosului prezent în acțiunea banală. Nu chiar banală absolut, ci în situația care are o intensitate senzorială mică, dar o putere calitativă extrem de mare. 

    Mulți oameni maturi sau în vârstă mi-au vorbit despre această plăcere extraordinară care le-a fost accesibilă după 40 de ani. Jung spunea că viața adevărată începe după 40 de ani, până atunci faci doar cercetare. Mai toți scriitorii au spus același lucru într-o formă sau alta. Profesori de-ai mei, colegi chiar. „Ce frumoasă este maturitatea! Parcă totul până acum nu a fost nimic altceva decât o pregătire pentru acest moment. Dacă ar fi să îmi aleg cum să rămân toată viața, care să îmi fie pattern-ul mental, atunci clar aș spune că acesta, al maturității/bătrâneții!” Și, în ce constă această frumusețe? Această splendoare a vieții? Cea care ține într-o mână dragostea – care nu mai este tumultoasă, ci calmă – iar în cealaltă zborul peste lume – care nu mai are adrenalină, ci rămâne meditație pură? Secretul este să cauți și, mai ales, să găsești oameni deosebiți cu care să stai de vorbă. În multe dialoguri ale lui Platon întâlnești aceste scenarii peste care cei mai mulți trec repede, ca să ajungă cât mai repede la subiectul serios prezentat de Platon în respectivul dialog. Or, toate aceste subiecte serioase apar în astfel de discuții. Undeva, un filosof care stă într-un sat, care merge cu vacile la câmp zilnic, își aduce aminte cu o plăcere extraordinară, ca de un act eroic, de o anume discuție foarte interesantă despre moarte, sau despre dreptate, sau despre Univers și tainele sale, discuții pe care le-a avut acum mulți ani cu Socrate, cu Alcibiade, cu Parmenide sau altcineva. De mii de ori am trecut și eu peste acele pasaje în care se făcea un elogiu acelor discuții pe care personajele le știau pe de rost și le păstrau în memorie ca pe niște comori – unii făceau călătorii de sute de kilometri numai pentru a reasculta o astfel de discuție povestită. „Da, interesant, nu zic nu, dar nu este nici pe departe cel mai important lucru în viață!” spun unii. Astăzi, eu nu mai pot spune același lucru. Am avut revelația. „Du-te și caută oameni deosebiți, asta este cel mai important lucru în viață!” îmi spuneau profesorii și maeștrii mei, iar eu credeam că este o simplă vorbă de motivare. De câte ori am avut discuții extraordinare în viața mea? Mă pot bucura de multe. Încă din adolescență, alături de prietenii mei cu care discutam în miez de noapte, sub stele și pe marginea unei ape… Apoi, s-au înlănțuit discuțiile din ce în ce mai interesante și de neuitat. Cu profesori, cu țărani autentici, cu necunoscuți sau cu somități. Mă bucurau, dar nu aș fi gândit niciodată pe vremea aceea că „doar acestea vor rămâne cu adevărat ca lucrul cel mai important al vieții”. Astăzi o spun cu tărie: doar astea vor ocupa mereu primul loc! Când, într-o astfel de discuție, mintea îți zboară în poveștile respective, tu ești în acele locuri și în acele idei cu totul. Câți bătrâni îmi spuneau… „abia aștept să ne vedem să mai vorbim…”, iar eu mă bucuram de asta, dar în niciun caz nu mă bucuram în mod absolut! Acum mă bucur în mod absolut de oricare astfel de discuție! Caut așa ceva cu îndârjire chiar! Gândiți-vă că asemenea lucruri ar fi ultimele discuții pe care le-ați avea cu cineva? Nu vi s-ar părea că sunt memorabile? Că acele cuvinte merită savurate și retrăite în memorie în cele mai mici detalii? A călători în idee, plimbându-te în jurul unui lac sau printr-o pădure, înseamnă chiar totul! Totul vieții! Noica beneficia de așa ceva, fie că era în pădurea de la Andronești, fie că era exilat la Câmpulung sau Păltiniș. Nu conta că stă într-o chilie, „sub o scară”, căci el era, de fapt, în spații cu mult mai largi. Agora era casa lui! Pădurea, strada, cantina, cârciuma. Tot așa cum, în Antichitate, unuia îi era suficient să trăiască într-un butoi. Sau, mai târziu, altuia să fie lord și să stea într-un castel. Că stai toată ziua cu o carte în brațe, discutând cu ea, sau că mergi cu autobuzul și discuți cu un bătrân cerșetor, spectacolul lumii se desfășoară în cele mai banale locuri. Poate fi la bal, dar poate fi și la spital! Cineva mi-a spus că nu prea suportă cartea Omul în căutarea sensului vieții, de V. Frankl. Asta pentru că nu poți sta în iad (lagărele naziste) și să studiezi omul, făcând un fel de logoterapie! „Nu e realist”. „Nu poți să meditezi la suferință fiind în plină suferință.” Ba poți! Cu mult antrenament, adică suferind nespus, făcând din suferință o a doua natură, ajungi să îți îndrepți mintea spre o depășire a ei, iar asta se face meditând asupra ei în cele mai ciudate moduri, care scapă multora. Unde era Universitatea românească concentrată în anii 40-50-60? În pușcării! Unde au luat naștere convertiri, sfinți? În pușcărie! Unde s-a „născut” Soljenițîn? În Gulag! Aceștia sunt cei care s-au format la școala suferinței absolute, cristice, chiar! Până și tâlharul de lângă Iisus este salvat pentru că îndrăznește ca în acele momente să discute despre o condiție umană ce depășea trăirea morții iminente! Alții au ajuns la un același rezultat în condiții mai puțin dureroase. Lord Byron, Newton, Einstein… Unde ar mai fi fost teoria relativității dacă nu exista canapeaua pe care se odihneau și discutau Einstein și Bohr? Sau ce s-ar fi ales de cărțile lui Noica dacă nu exista „cumințenia exilului”? Ce fericiți sunt cei care au avut parte de existențe petrecute în biblioteci, cu evadări scurte, dar intense, când cineva „îi exploata”! Ce ar fi făcut Eliade dacă nu ar fi avut revelația de a „exploata” plictisul în care căzuse Dasgupta și nu îl scotea „la vorbă”? 

    Acesta este aspectul uitat al lumii. A discuta cu aproapele tău. A discuta cu bucurie și ca și cum ai afla cele mai mari secrete ale lumii! Discuția revelatoare, cutremurătoare, de neuitat, care convertește și care te zguduie… Ascute-ți privirea și vei vedea într-o zi că doar acest lucru rămâne cu adevărat spectaculos în lumea asta!