TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Despre o limită a Divinității

Titlul irită, nu-i așa? Cum poate Infinitul să fie limitat? Cum poate Dumnezeu să fie în limită? Erezie! Totuși, la câte argumente raționale s-au creat în istorie prin care existența lui Dumnezeu este dovedită, se adaugă o pleiadă de alte argumente care să ateste modurile de a fi ale lui Dumnezeu. Astfel, unele astfel de argumente ni l-au scos pe Dumnezeu din Creație. S-au separat. Dumnezeu ar susține creația – ca substanță – sub-stantia, care stă la bază – sau, după alții, Dumnezeu s-a retras din propria creație după ce a realizat-o, a făcut-o să se manifeste. Apoi, alții au arătat destul de clar cum Dumnezeu este prezent în tot și toate; el nu se poate „retrage” din creație, căci aceasta ar dispărea imediat. Nu poți fugi de Dumnezeu nici în burta chitului. Destinul tot te prinde din urmă și nu poți să ieși din El. Divinitatea este Unică, dar și Multiplă, prin creația sa. Este chiar Infinită. Adică fără de sfârșit…

            Am descoperit de curând un argument nou. Pare a fi pragmatic. Și-l descrie interesant pe Dumnezeu. Cândva, într-o carte de-ale lui Imre Toth – Palimpsest – credeam că am dat peste o efectivă „neputință” a divinității. Dumnezeu nu poate să facă după bunul plac ca suma unghiurilor într-un triunghi să fie mai mare sau mai mică de 180 de grade. După ani, tare mi-a fost mirarea să văd că se poate. Este posibil să avem triunghiuri în care suma unghiurilor să fie și mai mare, și mai mică de 180 de grade. În aceeași lume a noastră. Divinitatea a câștigat! Argumentul a picat. Dar acest nou argument vine ca un paradox.

            În primul rând, Dumnezeu nu poate să nu fie limitat! Dacă nu ar putea să fie și limitat, nu ar mai fi absolut. Deci limita face parte din însăși natura sa. Și unde și-a pus el o limită sieși? S-ar părea că în temporalitate.

            Dumnezeu nu poate să facă să nu mai fie ceea ce a fost! Dac ceva s-a manifestat, a fost prezent la un moment dat, nu poate fi anulat. A trecut acel prezent în trecut, de unde poate fi scos de memorie. Dacă umbli la ceea ce a fost nu poți decât să anulezi tot. Trișezi, Doamne! Ceea ce a fost, nu poate fi anulat fără să nu anulezi tot! Ar fi cea mai mare trișare dacă ar umbla la acest lucru. Unii ar spune că uitarea este o astfel de anulare a ceea ce a fost. Este posibil să fie, dar doar la nivelul psihic uman. În memoria Universului, în schimb, ceea ce a fost, a fost! Universul nu uită, și chiar dacă ar uita, acel ceva ce a fost tot nu ar păți ceva. Este închis imediat ce iese din prezent. Dacă viitorul este deschis, dacă posibilitățile viitorului sunt infinite, atunci lucrurile se strâmbă imediat ce s-a ales o anumită linie de posibilitate ca să se manifeste, adică să devină prezentă. Și imediat ce a căpătat însușirea de prezent, a și trecut în eternitate. Dumnezeu rămâne imobil în fața acestui a fost. Din nou, unii au spus că Dumnezeu poate să umble și aici. Posibil, dar trișând, sau folosind „metode” necredibile, care par a falsifica logica impusă chiar de El. Se invocă exemplul lui Iov, care, pentru a fi pus la încercare, i se întâmplă tot felul de nenorociri. Boli – boala se anulează în sănătate – pierderi de averi – bogățiile se recapătă în timp – pierderea copiilor și a nevestei – ei, aici e aici! Timpul are o lege a ireversibilității. Este asimetric. Are o direcție privilegiată, dată de Dumnezeu. De la prezent spre viitor. Prezentul trece în trecut, „se lasă în urmă”, cum spun unii, spațializând timpul. Nu-l poți întoarce pe timp fără să nu strici ordinea lumii. O farfurie o mai poți răsuci, o poți și lipi la nevoie, o dublezi spațial. Dar timpul nu îl mai întorci fără să nu răstorni ordinea Universului. Du-te în trecut să îl omori pe Stalin (îl prefer lui Hitler, care e dat în mod curent ca exemplu), și ai anulat prezentul. Lumea nu mai este la fel, după cum spun fizicienii teoreticieni. Așadar, Iov se spune că după ce a „trecut testul”, a primit totul înapoi. Oare cum? Nu ni se spune că ar fi fost aceeași nevastă și aceiași copii. Și, chiar dacă ar fi fost, unde au fost când nu au mai fost? Se spune mai apăsat că a primit înapoi însutit ceea ce a pierdut. Oare să fie același lucru? Iov a ieșit suferind din acel tăvălug. Îmbătrânit de suferințe! Dumnezeu nu-i poate lua suferința prin care a trecut, nu poate să anuleze experiența aceea, căci ar anula povestea. Sau gândiți-vă la înviatul Lazăr. Jose Saramago, în romanul Evanghelia după Iisus Hristos prezintă o astfel de viziune extrem de realist-posibilă a lui Lazăr. Toată lumea este încântată de minunea lui Iisus. Dar se gândește cineva la ce e în sufletul lui Lazăr? Tristețea revenirii pe pământ. Cum îl văd ceilalți, ca pe un mort-viu? Poate frica morții pe care încă o mai are în sine? Mirosul de cadavru care l-a mai avut zile după aceea? Faptul că acum știe exact că el, Lazăr, cel care a murit, va muri din nou! Ar trăit aventura morții de două ori. Poate să povestească Nimicul în care a fost. Întunericul care l-a cuprins și din care a ieșit conștient din el, cu tot cu amintirile sale, nu reîncarnat, nu revenit în alt individ. Despre Iisus care reînvie nu se spune decât că a mai stat 40 de zile pe pământ. Nu și ce a făcut exact, ce a mâncat, ce a vorbit, ce secrete despre lumea de dincolo a transmis. Nimic esențial, dacă doriți. Doar mărunte discuții. Nu s-a pus nicio întrebare esențială cu privire la „ce e dincolo”! Dar Lazăr? Cel care a fost de două ori? Adică o dată întors, iar a doua oară când a murit din nou, căci sigur a murit și el când un alt soroc i-a fost atribuit… Oricum ar fi, Dumnezeu s-a jucat cu aceste destine. Dar în niciun caz nu poate să anuleze ceea ce a fost. Nu ar fi frumos din partea lui și am putea să-i batem obrazul!