TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Despărțirea de lume

În ultimii doi ani am experimentat cele mai intense trăiri ale absurdului social. Am scris lucruri într-un ton umoristic, cu perdea și/sau agresiv, argumentat și folosindu-mă de dovezi clare, toate în funcție de moment, furie și gravitate. Efortul a fost cvasi-nul. Poate doi, trei prieteni care s-au nimerit să fie pe aceeași lungime de undă cu mine să fi perceput cele scrise ca având o oarecare semnificație. Oricum, de foarte mult timp nu mai încerc să mă adresez „tuturor” celor care pot citi, sau „spațiului public”. În funcție de tonul pe care încerc să îl adopt de la o tabletă la alta, am în vedere un anumit cerc de prieteni cărora mă adresez – scriu pentru apropiați, așa cum făceau mulți în vremurile comuniste. Dacă se întâmplă ca acest cerc să se lărgească sau să se limiteze, asta depinde de impactul pe care l-ar avea unul sau altul dintre subiectele abordare. Când îmi imaginez că mă adresez vreunui profesor de-ai mei – exigenți sau nu – adopt un ton „calculat”, având grijă la argumente și dovezi, când mă adresez prietenilor de aceeași vârstă cu mine, adopt un ton degajat, colorat chiar, iar când mă adresez celor mai mici ca vârstă ca mine – elevi sau studenți – încerc să mențin un ton cât mai adaptat „generațiilor” acestora. Am experimentat, așadar, tot felul de stiluri plecând de la teme de actualitate – politice sau sociale. Cred că această etapă se încheie astăzi. A vorbi despre lucruri lumești înseamnă să te afunzi în lume, să o miroși, să o guști, să-i spargi sâmburii cu dinții… Are un farmec aparte această activitate. Te simți aproape de actualitatea jurnalistică, de prelucrarea și formarea realității. În orice manual de jurnalism, când se vorbește despre actualitate se știe că aceasta este un fel de caleidoscop creat de interpretările jurnaliștilor. Jurnalismul este o vocație extrem de atrăgătoare, căci construiești realitatea, fie că vrei, fie că nu vrei. O pui într-o idee, iar materialitatea lumii urmează ritmurile ideilor. Cei care își fac o meserie din această creație de realitate sunt niște fericiți. Asta dacă pot sta deoparte și nu se implică afectiv prea tare, adică încercând să rămână obiectivi. Dar știm tot din manual că a fi obiectiv în jurnalism înseamnă să crezi într-un mit. Cum să poți face asta când însăși știința numită exactă a zilelor noastre pare că se supune aceleiași mitologii?! Zilele trecute, în cadrul unui eveniment – unui ultim eveniment cu prezență fizică – mi-am întâlnit profesoara de istorie din liceu. Mă bucură enorm să îmi văd foștii profesori pe care îi văd exact ca atunci; adică tineri. Amfitrionul tabletelor acestora, care este domnul profesor Ionuț Cristache, face și dânsul parte dintre acești tineri din ochii elevului care eram cândva. Asta oricât de mult ar încerca dânsul, de exemplu, să ne spună cât de mult a îmbătrânit și cât de mult se bucură că a ieșit la pensie (partea cu pensia o împărtășesc, deoarece mă bucur și eu că a ieșit la pensie, căci risca dezamăgiri din ce în ce mai mari și timpul de acum poate fi gestionat altfel pentru a scrie). Așadar, nu îl văd cu mult mai bătrân decât atunci când eram în liceu – încă mai poate să fie sprințar, să urce scările din două în două trepte dacă vrea (am imaginea asta în minte când fugea astfel pe scările liceului din nu știu ce motiv)! La fel am văzut-o și pe doamna mea profesoară de istorie. Cred că profesorii care ne-au rămas pe retină nu îmbătrânesc, căci sunt susținuți de acea imagine retiniană. Față de acești oameni ai o datorie toată viața. Asta pentru că te-au iertat pentru prostiile și tâmpeniile pe care le-ai făcut în cea mai penibilă formă a existenței, care este adolescența. Ți-au trecut cu vederea imperfecțiunile, iar acum, la maturitate, te tratează chiar ca pe un egal de-al lor, deși știi în inima ta că nu poate să existe vreodată acea egalitate. Deunăzi citeam un discurs al lui Maiorescu pe care l-a adresat în 1909, la Universitatea din București, în momentul pensionării sale. Redau aici un fragment mai mare: „Într-un petec de grădină arunci germenii de plante, te interesezi de florile ce ies, și să rămâi rece la înflorirea sufletească a elevilor tăi? Se înțelege, nu în toate capetele încolțesc germenii, nu toate tulpinile dau flori. Dar sunt și unele binecuvântate de la natură, la care descoperi deodată o impozantă înflorire deosebită, claritatea unei sinteze științifice, pronunțată dispoziție la oratorie, impulsivul talent poetic… Cei ce s-au dus dincolo de ocean ca să caute aur, la cât nisip, la câtă stâncă stearpă n-au trebuit să muncească, până ce le-a sclipit deodată un grăunte de aur, o bucată, o vână de aur. Dar și ce răsplată atunci! Ce fericit a trebuit să fie primul profesor care a dat de prima lucrare a școlarului Eminescu! Și ce fericit a fost cel ce vă vorbește acum, când la Trei-Ierarhi din Iași a dat de prima lucrare a școlarului său I. Creangă!” Este un fel de nostalgie și bucurie a unui mare dascăl. Ce bucurie pe el să îl fi ajutat pe Eminescu să devină Eminescu… Dar vă imaginați povara imensă de pe umerii lui Eminescu sau Creangă care se gândea sau raporta la dascălul său? Sau câtă greutate pe umerii celor care l-au cunoscut pe „profesorul Noica”? Asta pentru că Noica nu a fost niciodată profesor în sensul instituțional al cuvântului. Dar ce elevi a avut! De elevi ai lui Noica am beneficiat și eu la rândul meu în perioada studenției. Cât de mult te-ar durea să îți dezamăgești un profesor; asta dacă se poate întâmpla asta, căci profesorul mult îndură și rabdă dar, mai ales, multe iartă! Cred că așa ajung unii să își depășească dascălii – din frică! Frica de a nu dezamăgi și supăra pe omul care ți-a dat o direcție în viață, uneori inconștient făcând asta. Așa îmi imaginez eu și așa îmi doresc să fiu ca profesor. Cândva. Căci astăzi sunt încă un rebel prea „tânăr” și necopt. Așa mă văd eu. Prea abordez subiecte lumești, deși am avut ocazia să plutesc cu adevărat pe „acoperișul lumii” (cum îmi place mie să spun), purtat într-o lume a ideilor concrete, care au o greutate mai mare decât orice materie și îți pot da trăiri pe care nicio altă formă de trăire senzorială nu ți-o poate oferi. Adică am fost purtat cu ajutorul acestor mulți profesori spre a experimenta ceva pentru care aș putea să spun că a meritat și merită să trăiești viața! Cum aș mai numi acest „acoperiș al lumii”? L-aș numi trăirea spirituală intensă a ideilor. Ideile au o consistență sacră, iar dacă atingi, simți asta, poți să spui că ai ajuns pe acoperișul acesta. Numai că acest acoperiș este extrem de alunecos; ideile te pot speria, vrei să iei pauze, căci te sufocă și te copleșesc precum este copleșit Dante în fața Tronului lui Dumnezeu. Și începi să aluneci pe acest acoperiș și te bucuri că faci asta. Începi să privești din nou la adâncul nămolos al lumii. Nămolul acesta te doare și te fascinează în același timp. Are în el un miraj care te atrage ca un magnet. Și devii din manipulator de idei, trăitor de idei și artist al ideilor un jurnalist împătimit, un iscoditor prin gunoiul lumii. După un timp te poți sustrage pentru a reurca pe acoperiș. Într-o singurătate dulce, autosuficientă. Ce anume te aruncă din lume pe orbita asta a lumii? Nămolul, răutatea, iraționalitatea și orbirea aceleiași lumi. Nămolul te atrage, nămolul te trimite departe de el!

Așadar, îmi propun să mă despart cu bucurie de această preocupare pentru temele atât de dureroase și de atrăgătoare ale lumii. Fără boală, fără corupție, fără prostie, fără răutate, fără crimă, fără șarlatanie, fără indolență și indiferență… Ajung aceste tare ale lumii!

Ultimii doi ani au constituit, așadar, un fel de învârtire în cerc, accelerată. Am fost înjurat, dar și felicitat, am fost făcut prostul proștilor, dar și deștept, am fost considerat corupător de minți, un pseudo-profesor sau chiar ultimul profesor, dar au fost și câteva voci care au spus că însemn ceva în viața lor tocmai din postura de profesor, reușind – nu știu cum de cele mai multe ori – să devin model sau să le schimb viața într-un fel bun, după spusele acestora puțini, am fost ignorat și scuipat – la propriu și la figurat -, dar am fost și „adulat”, am fost exigent, dar am fost și extrem de indulgent, chiar nepermis de indulgent, am fost absurd, dar am fost și extrem de corect etc. Îmi voi continua – cât mi se va mai permite – acest periplu oscilant, sper eu că până la pensie, deși am mari îndoieli că eu voi ajunge să am o pensie din profesorat. Ceea ce mă determină să sucesc macazul acum este, în schimb, datorat (nu cauzat!) de absurdul și zona periculoasă în care a alunecat lumea. Pentru faptul că scriu la gazeta aceasta de ceva ani, mi-am propus să abordez teme de actualitate pe care să le tratez în așa fel încât să stârnească întrebări, nervi, reacții pro sau contra, revoltă interioară sau socială etc. Dar până aici a mers acest periplu. În ultimul timp s-au întâmplat lucruri care mă determină să pun punct acestui proiect. În viitor am să scriu numai despre lucruri care țin mai mult de idei și mai puțin de situații concrete. Când ajungi să vorbești în pustiu și oamenii să aibă extrem de bine stabilite convingerile, de granit, fără nicio intenție măcar de a înțelege ce li se spune, atunci este cazul să te oprești. Când ajungi să fii amenințat voalat sau direct că spui niște lucruri, că îți permiți să vorbești despre lucruri despre care alții nu prea vorbesc, atunci este cazul să te oprești. Când ajungi să fii luat peste picior sau chiar batjocorit că spui aceste lucruri care nu cadrează cu opinia dominantă, este cazul să te oprești. Când ajungi să ți se pună etichete de nici ție nu îți vine să crezi că te-ai încadra în vreuna dintre ele, fiind extrem de departe de persoana ta – de la conspiraționist și anti-vaccinist până la tâmpit și cretin – este cazul să te oprești, când ajungi să fii bălăcărit în presă de foști studenți care nu au apucat să citească o singură carte în timpul facultății și își fac un titlu de glorie din faptul că au terminat o facultate de profil păcălind pe toată lumea, este timpul să te oprești. Când ajungi să fii purtat prin comisii și corpuri de control, considerat a fi un impostor și infractor pentru că ai îndrăznit să concurezi cu un „prof. univ. dr. habil.” care nu se știe cum a ajuns să aibă o asemenea înșiruire de titluri pe care și le exhibă și la toaletă, căci așteaptă plecăciuni din partea universului că are o asemenea titulatură, deși totul e găunos și corupt în spate, tot edificiul personal fiind construit doar pe plagiat și suport securist, atunci chiar e timpul să te oprești. Când îți spui opinia în legătură cu lucruri ce țin de viața cotidiană dar aceste opinii sunt considerate a fi echivalentul crimei, căci cu vorba ta poți „ucide” oameni, atunci este timpul să te oprești. Când oameni mai deștepți decât tine îți spun că este bine să „zbori sub radar, căci în războiul ăsta nu se iau prizonieri”, atunci chiar e timpul să te oprești. Este timpul să mă opresc și să mă retrag spre alte zone de interes, vreau să mă întorc la filosofia ce privește lumea de pe acoperiș.

Să povestești lumii despre ce o așteaptă? Ce riscuri imense există în zilele noastre? Ce dictatură cumplită stă să bată la ușă? Să vorbești că mai este extrem de puțin și situația este ireversibilă? Să atragi atenția cuiva să facă o pauză și să gândească înainte de a lua o decizie? Să caute în spatele cuvintelor oficialităților? Să aibă grijă de sănătatea proprie în primul rând, apoi de cea a apropiaților? Să gândească rațional? Să caute dovezi în toate? La ce bun? De ce să faci asta? Lasă lumea cu ale sale și te retragi! Fugi de lume, ascunzându-te în lume!