TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Delictul de opinie

Eugen Ionescu a fost condamnat la ani grei de pușcărie pentru un articol scris în 1946 în care critica cam tot ce era în România acelor ani: instituții, personalități culturale și politice… În acele vremuri condeiul era o armă. Cum o foloseai, trebuia să te aștepți la consecințe. Așa că a fost condamnat la ani grei de pușcărie, și el, precum o pleiadă de alte personalități. Norocul lui că a părăsit draga țară care îl băga în pușcărie pentru critică. După ce comunismul s-a „dezvoltat”, a realizat cât de periculoasă este arma scrisului. Așa că a continuat această linie de acuzare și, mai ales, de control. Nu aveai acces la mașina de scris decât dacă o aveai înregistrată și erai controlat în mod sistematic, exact cum astăzi sunt controlați cei care dețin arme de vânătoare sau de apărare. Pentru a nu există niciun alt dubiu în selecția „cadrelor” scriitoricești, s-a creat un aparat de control al educației viitorilor scriitori. Așa că în școală erai bombardat cu un limbaj de lemn pe care îl visai și noaptea.

Ce inventivitate? Ce originalitate? Erai scriitor sau ziarist doar dacă treceai examenele grele ale acestei cenzuri educaționale. Puțini puteau să meargă pe sârmă și să înțeleagă cum să scrie astfel încât să fie totul acceptat de cenzura politică, dar să nu-și dizolve spiritul în acel limbaj de lemn care te încuia pe vecie într-o colivie. Apoi vine chestia aceea numită „revoluție”. În primii ani explozia armelor cu cerneală producea mari preocupări sociale. Se citea, se dorea nespus de mult să ai acces la informații. A început epoca inflației de scrieri jurnalistice și literar-artistice. Jurnalismul a început să decadă din momentul în care „maestrul” Cristoiu ne-a povestit cum s-a născut primul copil cu un dinte de aur și cum o găină a făcut primul pui viu – probabil prin cezariană. Apoi au venit câțiva originali. Vadim Tudor a redeschis porțile mucigaiurilor și destrăbălării absolute. Gazetele erau un fel de teste pentru a vedea cât de mult poți să împroști. Erau un test pentru anduranța hârtiei. Limbajul birjarului sau al consumatorului de la MAT din orice sat a devenit un fel de normă pentru a putea fi citit. Și anii trec și această linie s-a extins și în televiziune.

Un CNA de fațadă condamnă derapajele de limbaj astăzi, deși se face că plouă în fața unor emisiuni parcă create în laboratoarele de inginerie psiho-socială în care este promovată cel mai autentic conținut anti-educativ posibil. Prostul satului sau consumatorul de la MAT este subiect de experiment: se ia de pe stradă sau din MAT, este spălat, frezat, și așezat direct în studioul de televiziune sau în centrul unui articol de știre, iar acolo este lăsat să se vadă „cum se comportă”. Exact ca șoarecele în labirintul de sticlă. Iar observatorii avizați sunt, desigur, cetățenii care se amuză și observă „până unde pot să meargă în prostie”. Cu alte cuvinte, prostia a devenit subiect de cercetare națională. Până acum prostul nu era băgat în seamă, dar acum întreaga națiune studiază intens prostia. De aceea are nevoie de un cadru extraordinar de lucru, și introduce sistematic proști în politică, în Mass-Media, în școli, în instituții. Cum vezi un individ că urcă brusc și rapid pe scara socială, sau din anonim devine vedetă peste noapte, să fiți siguri că acolo aveți de-a face cu un monument demn de cercetare. Consecințele acestui experiment? Adio arme! Condeiul nu mai este o armă. Căci, așa cum prostul satului nu este băgat în seamă, căci el nu are opinii, nu poate să critice, nu poate să emită vreo valoare, tot așa și arma condeiului trage cu gloanțe oarbe. Opinia, doxa, și-a pierdut orice efect social. Poți urla cum vrei și cât vrei, căci acum scrisul – iar prin „scris” să înțelegeți „discurs” – nici nu mai este „citit”/„ascultat”. Efectul este zero. Distanța este enormă în această transformare de nici o sută de ani. De la a face pușcărie pentru că ai scris un articol, s-a ajuns astăzi să scrii absolut degeaba. De aceea unele minți „limpezi” nu văd niciun fel de „efect economic”, singurul care are o valoare adevărată, în și prin scris. Cultura este un fel de anexă, un lux pe care și-l poate permite doar cel care deține frâiele unui conținut economic material. Un argument nu mai este nici ascultat, nici însușit, nici luat ca exemplu. Argumentarea poate fi întreruptă oricând și nu există nicio etică a discuției. Priviți oricare doi indivizi, fie ei și intelectuali, vorbind despre un subiect serios. Cei doi se încalecă în vorbire, se iau în bâză, trec de la registrul serios la cel glumeț de la un minut la altul, bagatelizează ceea ce nu este de bagatelizat și dau importanță deosebită la ceea ce nu este important. Într-un cuvânt, discursul este făcut talmeș-balmeș, fiecare plecând acasă cu un gust amar și un puternic sentiment că nu au făcut nimic astăzi. Practic, informație zero! „Nu am învățat nimic astăzi, doar am pălăvrăgit!”

Fie că discutăm despre vreme, fie că discutăm despre război sau Dumnezeu, toate acestea au același grad de preocupare și nimic din noi nu răspunde la conținuturile acestea. Ființa umană nu se mai transformă cu ajutorul limbajului. De altfel, ați auzit că elevii mai sunt „stresați” cu Cicero în școală pentru a învăța cum să argumenteze și cum să-și prezinte ideile? De aceea se retrage toată națiunea spre concretul material, spre imagine, spre bani și spre avere. Acestea sunt valori care sunt considerate maxime în viață. Spiritualul a fost șters de pe fața pământului. Or, lumea spiritului trece prin limbaj și prin etica discursului. Altfel nu se poate. Lumea spiritului este o lume a meditației și a ordonării, a ritualului și a gândirii în solitudine combinate cu dialogul bine construit. Noi nu mai suntem capabili astăzi de a face un delict de opinie, căci nu mai există nici măcar opinie. Asta pentru că nu prea mai are cine să sesizeze când are de-a face cu adevărat cu o opinie, și când are de-a face cu o simplă informație. Astfel, avem tineri care nu citesc nicio carte căci îi doare capul, se plictisesc. În schimb, ei spun că citesc zilnic: mesaje pe instagram, urmăresc lucruri stranii pe tik-tok, citesc intens mesaje pe whatsupp etc. Se văd educați prin așa ceva. Se încurajează chiar ca educația să „se adapteze la noile tehnologii”, și avem parte de a preda și a învăța nu în clasă sau în amfiteatru, ci în pijama, în fața unui ecran negru. Se spune cu mândrie că poți termina o facultate fără să citești o singură carte. Se spune cu mândrie că nu „sunt capabil să vorbesc în public, căci sunt emotiv/emotivă!”, adică se consideră acest lucru nu ceva demn de remediat, de antrenat, ci un fel de modestie, de timiditate sexy.

 Așadar, delictul de opinie trece de la o extremă la alta. De la a face pușcărie pentru că spui ceva, că ai un argument, la a nu mai pricepe nimic dintr-un simplu text. Delictul de opinie se rezumă astăzi doar la un singur lucru: sensibilitatea la jignire. Iar aici avem niște fini experți într-ale limbajului, fiind atenți la cele mai mici nuanțe de ton al vocii, de prepoziție strecurată nu știu cum, astfel încât una vrei să spui, alta se înțelege datorită paraverbalului sau non-verbalului (care sunt extrem de importante, desigur). Oamenii „fulgi de nea” se aștern peste tot și toate. Nimeni nu mai pricepe nimic din niciun text, căci dacă ai de-a face cu o discuție în contradictoriu, ai de-a face, de fapt, cu o luptă a orgoliilor ușor de vexat. Bătălia cuvintelor înseamnă bătălia jignirilor. Și aici se oprește totul. Nu poate nimeni să vadă o dispută elegantă. Nu merge nimeni în vreo agora ca să privească la o confruntare dintre două persoane care susțin teorii sau puncte de vedere diferite, pentru a admira elocința și a vedea un adevărat spectacol de gândire. Totul este văzut doar în termenii unor delicte de opinie și doar atât. A avea o opinie înseamnă a construi un clișeu imens. Unul care, eventual, să nu jignească pe nimeni. „Iarna nu-i ca vara!” este emblema celor care nu au nimic de spus, dar se prefac și ei că gândesc ceva. Unde să mergi să ai parte de o discuție constructivă? Unde să mergi să intri într-o bătălie a argumentelor și ideilor, pentru a te îmbogăți, pentru a te cizela interior și pentru a putea să treci apoi la acțiune? Unde să poți merge la un spectacol de idei, în care vezi doi beligeranți care se contrazic cu argumente și care nu se ceartă în același timp? Unde să ai de-a face cu un schimb de idei însoțit de zâmbete? Nicăieri! Doar delicte de opinie peste tot! Grimase și ofuscări, indiferență maximă și nări umflate!