TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – De ce un manual pentru anti plagiat?

Am plăcerea de a fi coordonat un scurt manual dedicat studenților și elevilor care doresc să știe ce trebuie să facă pentru a nu plagia. Această carte de mici dimensiuni a apărut de curând la Editura Tritonic, din București, editură cunoscută mai ales pentru titlurile numeroase în domeniul științelor comunicării și al romanelor polițiste. Acest proiect dedicat anti plagiatului a pornit acum mulți ani, atunci când, aflându-mă în vizită la Facultatea de Filosofie a Universității din București, unde l-am vizitat pe domnul profesor care acum nu mai este printre noi, Valentin Mureșan, (la acea vreme fiind chiar directorul Centrului de Cercetări în Etică Aplicată din cadrul facultății), am descoperit un mic ghid anti plagiat realizat de membrii centrului respectiv. Mi s-a părut trist că suntem nevoiți să realizăm un asemenea ghid, ca profesori, pentru a stopa sau pentru a vorbi despre normalitate. Tristețea nu vine din faptul că un asemenea ghid sau asemenea scurt manual ar fi dedicat strict fenomenului plagiatului, ci vine din faptul că acest fenomen este atât de răspândit, încât este nevoie să gândim multiple soluții pentru a-l contracara. Pare a fi vorba despre un fenomen de masă, din moment ce instituții de învățământ se angajează la un efort susținut în a combate acest virus care distruge nu numai caractere, ci și efectiv mintea umană.

            Despre antiplagiat. Scurt manual pentru studenți este, așadar, o carte care dorește să convingă și să arate pe scurt ce trebuie să faci pentru a nu plagia!

            Din experiența pe care o am la catedră, atât în preuniversitar cât și în universitar, constat de la an la an o degradare cumplită a mediei calității. Nu vorbesc despre vârfuri, despre elite, care se mențin în timp mai mult sau mai puțin constante, deși îmi dau seama că și acestea au nevoie de o „încurajare”, căci sunt pur și simplu sufocate de acest fenomen. Nu poți face față valului imens de plagiate. Există plagiatul „de necesitate”, după cum am auzit la studenți și elevi. Adică, practicat și de către cei care sunt buni, cei care fac parte dintre elite. „Dacă vrei să treci la anumite materii, ești obligat să plagiezi, căci nu ai timp pentru toate.” Așa că și cei buni ajung să pice în această capcană. Le-aș spune din nou: „decât să plagiezi, mai bine nu faci deloc tema sau activitatea cerută!” A plagia și a te droga provoacă același grad de „adicție”, cum se mai spune. Nu trebuie decât o singură dată să faci acest lucru, chiar dacă apoi te juri că nu vei mai face în viața ta, și deja ești un om care și-a dărâmat ceva cu adevărat profund înăuntrul ființei. Întotdeauna am considerat că a plagia este mai mult decât un „păcat” educativ; este chiar o lovitură ontologică dată umanului. Este cel mai abject mod de a trișa, de a te înșela pe tine însuți. De ce? Pentru că te afunzi într-un noian de non-sens. Este ca și cum ai simți o plăcere deosebită dacă ai bate pe cineva la șah, dar trișând, schimbând regulile. Plăcerea jocului de șah vine tocmai din corectitudinea sa, a respectării regulilor. Adică, trebuie să vezi în primul rând unde te poziționezi tu față de tine însuți, nu neapărat față de un altul. Adversarul la șah este doar o altă minte de care ai nevoie efectiv să te pună în dificultate pentru ca tu să poți evolua, să te perfecționezi. Prin șah îți măsori propriile limite, propria prostie și propria inteligență. Nu ai cum să nu fii prostovan, neatent, tot așa cum nu ai cum să nu fii inteligent, atent, deștept chiar. Te măsori pe tine însuți. Exact în același fel văd exercițiul de a scrie și a învăța. A plagia înseamnă a elimina tot ceea ce ar fi oglindă și înseamnă să te minți așa cum nimeni nu te poate minți în lumea aceasta. Am întâlnit, din păcate, elevi și studenți care se arătau chiar indignați dacă le spuneam că valoarea „producției lor plagiate” este fix zero. Mi s-a replicat de nenumărate ori: „măcar apreciați efortul!”. Care efort? Acela de a-ți fura singur căciula? Efortul de a strica niște reguli ale unui joc creat special pentru a te perfecționa pe tine? Unde văd oamenii aceștia „efort”? În a apăsa pe două taste? În a-ți perverti mintea?

            Am creat, așadar, o echipă pentru a gândi acest manual din mai multe perspective. Atât juridic, cât și ca exercițiu…. spiritual, dacă doriți. Constat că elevi de clasa a XII-a, ca să nu spun că și studenți, foarte mulți, confundă actul învățării cu memorarea mot à mot. A învăța și a memora înseamnă pentru aceștia același lucru. Sunt sinonime. Nimic mai fals! De aici decurg, probabil, toate neajunsurile sistemului educativ, și apoi se ajunge în final la un fel de pietrificare ce se manifestă ca plagiat. A citi cu voce tare un text a devenit o adevărată provocare. Nu mă credeți? Puneți-vă copiii să vă citească cu voce tare un text oarecare. Sau, încercați să le dați texte cu grade de dificultate diferită, pentru a-i măsura, a la înțelege nivelul. Nu degeaba în educație se vorbește atât de des – sau se vorbea cândva – de niveluri ale educației, inteligenței etc. Poate că primul „level” al jocului educativ (după o terminologie a gamer-ilor) constă tocmai în a-i pune să citească cu voce tare. La foarte mulți veți vedea poticneli, împiedicări, blocări, care nu provin din a nu vedea bine textul sau a nu fi atenți, ci acestea provin din faptul că nu cunosc extrem de multe cuvinte pe care ar fi trebuit să le cunoască la vârsta lor. Apoi, chiar dacă ați întâlni un termen necunoscut – este normal la orice vârstă, în orice limbă – nu am văzut aproape pe nimeni să mai dețină un… Vocabular, adică acel carnețel obligatoriu pe care trebuia să îl avem când eram mici, cu foile împărțite în două de o verticală, în care ne făceam propriul dicționar. Ați întâlnit vreun elev care să aibă așa ceva? (mă refer la cel mai mari, de la gimnaziu și liceu) Student? Ce se face în fața unui text pe care îl citesc astfel, adică împiedicat etc.? În cele mai multe cazuri… se renunță! Acel „nu înțeleg!” încheie discuția. Stop-joc. Este aproape de la sine înțeles că dacă un tânăr se confruntă cu un text pe care nu îl înțelege – în primul rând pentru că nu înțelege semnificația multor termeni – consideră că acest lucru este suficient pentru a nu mai merge mai departe. Vina nu-i aparține, doar a „dat” peste un text care „nu este pentru el, căci nu-l interesează”. Sau vina aprține profesorului care îl obligă să citească texte cumplit de grele, căci îi dorește răul, să-i dea notă mică. Și apoi, întrebați tinerii ce înțeleg ei prin „a citi”? Parcă am fi, cei de peste 40-50 de ani, precum în filmul Adolescence, cel care a zguduit lumea cinefililor, căci arată ce prăpastie imensă se cască între generații. Așadar, veți vedea că a citi înseamnă pentru un tânăr de azi „a citi zilnic reclame, subtitrarea de la filme, mesajele pe Insta sau whatsup…

Dar, revenind, ce să mai vorbim despre nivelurile următoare? Ce să mai vorbim despre parafrazare? A parafraza înseamnă a plagia dacă nu menționezi sursa. A parafraza nu înseamnă a învăța. Adică a spune același lucru cu alte cuvinte. Acesta este nivelul următor și de plagiat. Parafrazarea este arma cu două tăișuri. Mulți sunt cei care doresc să fugă de ispita plagiatului și se retrag într-o parafrazare veșnică. Adică, de obicei, scot câteva cuvinte considerate „inutile”, sau redundante, și păstrează chiar aceeași structură, căci altfel „alterează ideea”. Or, tocmai asta este partea a doua, cea mai interesantă, tăișul al doilea al parafrazei…. Provocarea vine din a păstra ideea nealterată și completă, dar pusă într-o formă complet diferită. Puteți? Normal că se poate. Înseamnă să pătrunzi în text, să intri adânc în el, să stai de vorbă cu el, să întrebi la tot pasul și să dai exemple și să construiești mediul ideii. Atunci poți spune că ai înțeles. Apoi vine nivelul următor de dificultate. Dacă ai înțeles, poți să vorbești despre ceea ce ai înțeles? Câți tineri sunt blocați absolut în momentul în care îi pui să îți explice ceea ce au înțeles dintr-o lecție? Apar acele vorbe pe care le aud zilnic: „am înțeles, dar nu știu cum să spun”. Când nu știi cum să spui ceva ce îți este clar în minte, înseamnă că nu îți este atât de clar încât să poți rosti sau scrie clar. Exersează! E singura rețetă care funcționează. A învăța și a preda, în ebraică, se desemnează prin același cuvânt. A învăța înseamnă nu numai a acumula, așa cum știu elevii și studenții, chiar și părinții care îi obligă să îngurgiteze enorm de multe informații. Mintea nu e doar un hard-disk. A învăța înseamnă a fi capabil să explici ceea ce ai acumulat. A învăța presupune două mișcări; doar executându-le pe amândouă poți spune că ești în procesul învățării, altfel fie doar acumulezi, fie doar reproduci informații. A învăța înseamnă a ști să interpretezi, să te joci cu ideile acumulate, să le poți aranja și altfel și să le pui în acțiune, în situații diferite. De aceea este extrem de util să vă puneți copiii să vă învețe ceea ce ei consideră că au învățat. Studiile o arată că cea mai bună tehnică din lume de a învăța constă în a învăța pe alții. De aceea profesorii – cel puțin cei pe care i-am avut eu cândva – erau „suficienți sieși” în sensul că stăpâneau la perfecție disciplina pe care ei o predau. A fi profesor înseamnă a exersa pe altul; te antrenezi cu ceilalți până devii foarte bun. E adevărat că acest lucru devine un defect în timp, ca un fel de „abuz de putere”, căci devin din ce în ce mai neînțelegători cu novicii care nu văd la fel de clar lucrurile precum profesorul care s-a exersat ani într-o disciplină. De aceea cuvântul de ordine în a învăța este răbdarea! Orice grabă, orice presiune – mai ales a timpului – este pur și simplu nocivă. Elevi și studenți care cad în depresie din cauza aceasta a presiunii temporale și a „standardelor ridicate la care ei nu se pot ridica aproape niciodată” provoacă enorm de mult rău. Mai bine pași mărunți decât pași enormi și goi. Întotdeauna am fost contra premierii acelor profesori performanți – adică ce coordonează olimpici. Am spus mereu că acei profesori sunt extrem de buni, dar sunt astfel pentru că au norocul de a avea parte de elevi deosebiți. De elite. E ușor să înveți pe cineva care este ca buretele, care dorește și căruia îi place ceea ce face. Este chiar delicios să faci asta! Puțini profesori au norocul să dea peste asemenea elevi și studenți astăzi. Dar ce faci cu elevii care nu numai că nu sunt interesați de materia X, dar și refuză să se apropie de ea sau le displace până la greață să facă cel mai mic efort înspre a învăța? Te oprești precum elevul în fața textului considerat greu? Atunci te declari înfrânt. Acel profesor care a reușit să facă pe cei mai mulți dintr-o clasă cu asemenea elevi îndărătnici ca aceștia să urce o treaptă, un nivel, să învețe o simplă tablă a înmulțirii, chiar dacă ei au depășit demult vârsta pentru a-i mai învăța asta, acesta este profesorul excelent ce merită să fie gratulat și recompensat. M-am declarat de multe ori înfrânt, căci de la an la an văd că pierd teren în fața unor forme caracteriale care mi se par a fi dincolo de orice Everest al răului. Recunosc chiar că am clase sau ani în fața cărora capitulez, nu știu efectiv ce metode să aplic, nu știu efectiv ce să fac, ce să îi învăț… astfel încât pun și eu batista pe țambal, cum se spune. A fi profesor nu înseamnă că poți rezolva absolut toate problemele. Unii sunt făcuți să performeze cu cei mici, alții cu adolescenții, alții cu cei maturi. Uneori dai peste greutăți care te anulează pur și simplu. Spui că nu ești făcut pentru asta și renunți. Adică intri în ceea ce mulți profesori cunosc, anume într-o rutină care te distruge din toate punctele de vedere. De la o lună la alta se așteaptă doar salariul și atât. Pe acest teren se inserează plagiatul. Pe lehamite, pe stres, pe incapacitatea de a înțelege și pe neștiință. Elevi, studenți, profesori, politicieni, intelectuali sau pur și simplu oameni picați din Lună, toți plagiază la greu. Pentru că nu înțeleg. Pentru că nu știu cum să învețe. Pentru că nu au exercițiul de bază al cititului, întrebării, dialogului. Pentru că nu au exercițiul gândirii logice! Pentru că fug de orice formă de efort. Iar efortul mental a devenit chiar de nesuportat. „Mai bine trimiteți-mă la sapă decât să învăț la X” (auzită de nenumărate ori această formulă). Pentru că se confundă școala cu divertismentul. Dacă ceva nu îmi face plăcere din prima, precum ciocolata, atunci trec mai departe. Pentru că se dorește a se ajunge la niveluri superioare ca și cum cele „inferioare” ar fi desuete. Nu ai știut cum să scrii cu capul tău un text când aveai de citit Sărmanul Dionis în liceu, și ai apelat la copy-paste pentru a împușca o notă mare ca să te laude părinții la nunta vecinilor că au un plod „dăștept”? Dacă ai apelat la plagiat atunci, la fel vei face și când ai ajuns ministru și vrei să ai o carte de vizită care să dea pe spate pe cei din jur și apelezi la nivelul de doctorat. Dottore-ministru… este normal că nu va avea nici timp, nici alte capacități antrenate a scrie acum un text care necesită cu adevărat un nivel de profesionist.

Deci, cum se face? Vedeți mai multe în acest scurt manual care vrea să plece de la așa nu, de la un fenomen negativ, pentru a vă orienta spre ceea ce trebuie făcut cu adevărat. Iar dacă v-a prins puțin lectura, lucrurile se pot aprofunda apoi urmând un curs de tehnici de învățare. Sper ca în viitor să elaborez o carte dedicată doar acestor tehnici. Cu plecăciune în fața celor care au reușit să ajungă să citească acest text destul de lung de aici! (Asta înseamnă a citi cu adevărat!)