TABLETA DE MIERCURI – Pompiliu ALEXANDRU – De ce scriem la Gazetă?

   Răspunsul ar fi simplu la această întrebare: pentru că în restul timpului refulăm enorm. La Sighișoara, într-o vară trecută, aflat la Festivalul de Artă Medievală, am văzut pe o străduță lăturalnică, departe de orice manifestare medievală care defula în lovituri de spade, un colț în care era scris cu litere de o șchioapă: Eliberați-vă stresul spărgând o farfurie! Și plăteai pentru a primi o farfurie nou-nouță pe care apoi o trânteai puternic de asfalt. Aaaah, toată tensiunea zbura! Ce frumos este să eliberezi o tensiune acumulată peste an! Acasă nu ne permitem să defulăm în felul acesta. Doar femeile, cu sensibilitatea lor și simțul ceva mai dezvoltat pentru a găsi pretexte de a reînnoi vesela au astfel de apucături. Oamenii raționali, de factură masculină, trebuie să fie mai cumpătați. Mai calculați. Victorieni, ce să mai vorbim…

   Ei bine, Gazeta a devenit, chiar o dată pe săptămână, pentru fiecare dintre noi, o metodă terapeutică de a ne menține echilibrul psihic în limitele sănătosului. Eu asta văd, ca pe un tratament – farfurii pe care le spargem cu ștaif. Construim castele de nisip, facem artă din aceste castele, așa cum vedem pe plajele din străinătate, iar apoi, precum copiii de odinioară, avem plăcerea deosebită de a le bombarda sau a ne înfunda distrugător piciorul în vreun turn. Este un gest pur imitativ demiurgic. După orice construcție, vine și deconstrucția. Acum, nu îmi dau seama dacă noi construim sau deconstruim în fiecare zi. Uneori am impresia că ceea ce am clădit săptămâna trecută, distrug săptămâna aceasta. Am accese de lectură și îi iau pe toți la mână. Uit repede ce citesc, alteori îmi rămâne în minte textul câte unui coleg mult timp. Uneori nu citesc nimic. Refuz categoric să citesc. Nici măcar să mă recitesc, narcisic. Nu din lipsă de narcisism, ci din frică de masochism. Accese sadice, am observat că nu am față de ceilalți, uuuf!

   Nu fac un elogiu al colegilor. Încerc să spicuiesc ce îmi vine prima oară în minte când mă gândesc la de ce-ul acestor zile care se poartă și durează de ceva vreme. Ne purtăm… zilele, da. Îmi place acest tip de dialog. Mut și surd pe de o parte, iar pe de alta, extrem de optimist și personal. Vrem să facem parte din altceva, altă societate, păstrându-ne totuși tabieturile.

   Grecii antici spuneau că există o nevoie mai mult decât fiziologică a dialogului. Asta ne face oameni. Și nu este vorba despre dialogul banal, cotidian. Acesta îndobitocește chiar, dacă ne rezumăm doar la acest contact social. Trebuie să intrăm în nuanțe, în subtilul existenței. Iar acest lucru se face prin dialog cultural. Iată deci ce reprezintă cultura din Gazeta Dâmboviței! Un dialog cultural. Nu vorbim despre elitism, nu vorbim despre artificii pe cer, nu despre spectacol și dialog al vip-urilor. Vorbim despre un dialog provincial, poate chiar pastișând anumite epoci, dar este autentic și există cu adevărat. Și este suficient. Exact ca într-un land german care reduce universul la două creste, cele pe care locuitorii le pot vedea. Machu Picchu pentru noi este Târgoviște. Și asta oricât de amuzant sună.

 

POMPILIU ALEXANDRU este lector universitar la Universitatea „Valahia”, din Târgoviște, doctor în filosofie, în România dar și în Franța, artist fotograf și, peste toate, absolvent de CARABELLA…