În lumea imaginarului deșănțat în care trăim astăzi, la care se adaugă răsturnarea de valori și roluri/statusuri sociale, cea în care prostul satului devine influencer de succes, iar profesorul universitar și chiar academicianul sunt luați în râs, avem de-a face cu adevărate tragedii instituționale. Sau, altfel spus, mai pe limba secolului al XIX-lea, „școala nu mai e școală”, așa cum nici armata nu mai e armată, spitalul spital etc. Am să spicuiesc și eu în cele ce urmează câteva uimiri academice, căci nu știu cum să le numesc altfel. Ar suna mai bine paradoxuri? Anomalii? Crize?
1 Există o ierarhie a universităților. Ați auzit cu toții despre top 500 sau alte topuri în care „România nu are nicio universitate”. Nu e niciun bai! Există mulți români care lucrează chiar în universități „de top” din afară și care fac și parte din evaluatorii acestor universități. În general, ei spun că aceste topuri sunt în fond destul de subiective. Sau, dacă nu sunt subiective în sensul „artistic” al cuvântului, cel puțin acele criterii nu prea sunt extrem de relevante. Cum adică? Adică am avea de-a face la un nivel macro cu o situație care, la noi, în România, se petrece la nivel micro. Adică, în unele universități există găști sau grupuri (sună mai academic) de profesori care fixează ei înșiși criteriile pentru a putea să urci în carieră sau să accesezi un proiect anume. Cum merge acest lucru? Cunoașteți acea caricatură care exprimă perfect situația de față? Există o comisie alcătuită din oameni – sau animale, cimpanzei și gorile – adică o comisie deja pe post, care caută în mod „democratic” să facă o selecție în urma unui „concurs”. Au dat și o bibliografie, și organizează perfect o sesiune de interviuri. La interviu se prezintă tot felul de animăluțe… elefantul, cioara, leul, zebra, maimuța, ariciul… Iar cei din comisie spun: „Pentru postul pe care îl avem în vedere trebuie să selectăm pe acel animal care poate să se urce cu agilitate și ușor în copaci!” Ghiciți cine va fi selectat?! Ghiciți cine știa dinainte de acest mic criteriu de selecție?! Academic vorbind acum, să spunem că într-o zi eu ajung profesor universitar habilitat. Așa, ca mulți alții care au luat-o și mai târziu în viață pe această cale și au și ajuns rapid în postura aceasta. Cum ajung acolo, ca să îmi asigur lipsa de concurență, căci lupii tineri sunt mulți și vânjoși, spun că lângă mine nu poate să urce sau să obțină un ban în plus printr-un proiect decât cel care are cel puțin o publicație în revista Ciopârțilă cel viteaz, revistă care se publică doar în Papua Noua Guinee și care are un comitet cumplit de selecție; se subînțelege că eu am o astfel de publicație!
2 Sau… o altă situație care se leagă de ideea de selecție serioasă. Subiectul este ultra-bătătorit. Ideea unui concurs în România (și nu numai) deja stârnește râsul. Mergi la un concurs pentru a căpăta experiență, să vezi ce ar putea să te întrebe ăia pe acolo, să vezi cum te-ai putea plasa în caz că ai dori „pe bune” să vrei postul respectiv… Altfel, să mergi la așa ceva crezând că poți să și iei concursul ăla, tu, venind de niciunde și nedând ceva sau necunoscând pe cineva din comisie, ar fi de-a dreptul cumplit de naiv! Este adevărat, mai sunt și excepții, adică mai pică din când în când câte unul prin plasă. Norocul te petrece! Așadar, când te înhami la o astfel de penitență, trebuie să știi că ai patru căi: 1. Te prezinți la „concurs” ca musca ce prinde curaj și vrea să străpungă pânza de păianjen. Vei fi mâncat dacă și crezi că poți face asta! 2. Te bagi ca musca-n pânza de păianjen și ai șansa să treci exact printre două fire, căci o minune dumnezeiască s-a petrecut (cineva din comisie are o revelație și chiar te vede a fi valoros, chiar ai făcut o performanță de netăgăduit ș.a.m.d.) Șansele aici ies din graficul statisticii matematice! Teologul explică mai bine lucrurile! 3. Te interesezi înainte cine e în comisie, care sunt subiectele, cine corectează, cât costă eventual, te asiguri, adică ceri asigurări că e postul „tău”, și începi să faci tot ce se poate pentru asta. 4. Ignori primele trei situații și devii un vip, un nume, îți faci un CV imbatabil, imaculat și care să-i facă pe cei din jur să se plece. Adică, în sens antic, te faci faimos și erou! Autentic! În situația asta, concursurile nu își mai au rostul, e clar că se va găsi o portiță instituțională. Legea se mulează în jurul tău precum lumina în jurul gravitației.
3 Sau… ceva și mai frumos. Frauda academică. Nu pierd prea mult vremea cu asta, căci am vorbit despre ea de m-am plictisit. Plus că acesta e domeniul Emiliei Șercan și nu aș face decât să repet ceea ce spune ea. Mă voi referi la un alt tip de fraudă. Frauda cu legea în brațe! În primă fază, nu este vorba despre fraudă propriu-zisă. Ci este vorba despre șmechereală, înșelătorie albă sau ceva de genul acesta (ceva de genul comerțului echitabil, care spune totul despre comerțul pur și simplu). De exemplu, dacă activezi într-o universitate și dorești să publici un articol undeva, fie ești „momit” cu promisiuni că acea publicație este indexată – adică are un coeficient de recunoaștere – fie că te ajută la CV pentru a obține un anumit beneficiu academic. Doar că, din când în când, tu fiind bine intenționat, observi că la anumite intervale de timp, când ți se cere să prezinți activitatea ta științifică, te trezești că ai scris cam degeaba, căci acolo unde ai publicat nu era „ceva serios”. Adică nu avea o recunoaștere de înaltă clasă. Ce faci? Întrebi cum de este posibil așa ceva. Ți se răspunde: „Nu mai credeți niciodată pe cuvânt pe nimeni. Nicio Universitate, nicio Academie, niciun Institut de Cercetări!” Cum așa? Să cer factură, dovadă scrisă, ca la bancă? „DA!” Adică ești păcălit ca la piață? „Da!” Nu se poate! „Ba se poate!” În Franța, unde m-au păcălit că lucrurile stau altfel, am văzut o mulțime de profesori care publicau și doar atât! A fost făcut public un articol? Atunci este suficient. Kant nu și-a prea făcut griji dacă editura sau revista unde a scris era acreditată sau cotată ISI. Dar, lumea a evoluat, nu ne putem compara cu anul 1780. Mai mult, ce s-ar fi făcut un Newton sau, mai rău, Platon?! „Domnule Aristotel, ne pare rău, dar nu putem să vă acceptăm la CV lucrarea dumneavoastră Organon pentru că a fost publicată de Alcibiade/Xulescu, un obscur care a scris pe pereți!”
Apoi vine și partea a doua a fraudei-înșelătoriei. Un fel de „metoda accidentul”, dar pentru mediul academic. Profesorii făcuți profesori peste noapte și fără nicio calitate. Adică, fie un neica nimeni, care toată viața a lucrat ca ducător-aducător-educator de hârtii sau a decupat hârtie creponată, ce se trezește brusc pe la 40 de ani că vrea să se facă profesor universitar. Ce trebuie pentru asta? Să faci un doctorat! Primul pas! Și își aduce aminte de Cutărescu, care a fost coleg de școală generală cu el/ea sau i-a făcut și avansuri cândva, când erai jun/jună (ai un avantaj aici dacă ești femeie) și te dai pe lângă dânsul/dânsa. Și omul te ajută, îți arată ce înseamnă să faci un articol științific, cum se citește o carte, cum întocmești un plan de cercetare, ba chiar te trece și pe tine cu numele pe un articol, două, ca să ai ce pune la CV. Adică să arăți că de fapt pe tine chestia asta cu cercetarea te-a preocupat de mic, dar nu ai putut să dai frâu liber la asta căci erai ocupat cu hârtia creponată. Dar acum, gata! La treabă! Și începe munca serioasă. Și se realizează rapidos teze de doctorat, articole… pe bandă! Îmi aduc aminte cum în tinerețe, când eram un amărât de preparator, un baritai profesorul – făcut rapid astfel – cu mult respect creat în jurul său – căci omul chiar era bun în domeniul lui, care era în afara profesoratului – îmi spune: „Domnule, ce ai spune despre un om care într-o săptămână a dat 4/7 articole ISI?” (Pentru cei care nu cunosc, cotarea ISI este una înaltă, foarte înaltă – ceva de genul Mercedes sau Ferrari al lumii academice) Eu, în naivitatea mea, am spus: „Cred că este un impostor!” Ups! Mare greșeală! „Eu sunt acela!” îmi răspunde omul. Răspunsei și eu așa pentru că am avut parte de profesori mari în viață. Iar aceștia îmi spuneau…. „Un om cu activitate academică serioasă este cel care poate să publice maximum 2 articole ISI pe an și mai lucrează și la o carte pe care o publică după câțiva ani, când o fi gata… asta pentru că are activitate didactică care îl jenează.” Așadar, revenind, acest profesor rapidos ajunge să plagieze negreșit! Sunt de înțeles, căci presiunea e imensă, ritmul halucinant, iar dacă vrei să faci cercetare serioasă trebuie să stai cam 5-10 ore pe zi – duminicile chiar mai mult – pentru a scoate ceva de valoare. Nu este timp în epoca noastră de așa ceva. Ce să mai spui că trebuie să citești mai mult decât scrii! Deci, rapidos urcă treptele. După ce sare câte două trepte pe an, ajunge să creadă că are chiar o valoare inestimabilă. Începe să vorbească grav, rostind cuvintele rar, ca să pară că spune lucruri esențiale. Știe cam tot ce vrei despre birocrația academică – că doar a tăiat multă hârtie creponată – și ajunge să confunde cercetarea și prelegerea în fața studenților (care sunt toți „proști” și/sau mărunți în ochii săi) cu realizarea de tabele în Word care nu servesc la mare lucru. Imediat obține și funcție. Și are și o indemnizație pe funcția asta. Cam cât salariul. Te poate scuipa oricând între ochi cu-cariera sa impecabilă! Are și o secretară pe care o calcă în picioare când vrea! O poate da și afară, dacă își pune mintea!
4 Sau… una la nivel de instituție. În România există un fel de ierarhizare violent-copilărească între instituțiile de învățământ. Adică, dacă faci parte din Universitatea din București sau Babeș, ești în liga aia mare! Dacă ești de la Pitești sau de la Târgoviște, Valahia, ești în liga a patra, te încalți cu ciorapii peste ghete și habar nu ai ce înseamnă un meci mare. Iar când ești de la București și te duci în Franța, oriunde, sau în Mare Britanie, oriunde, sau în SUA – aici e deja prea sus – te comporți ca și cum te-ai încălța efectiv cu ciorapii peste ghete. Ții căciula strâns în mână și stai supus, căscând ochii și la paharul din care ți se dă suc să bei. Asta pentru că nu contează nivelul academic pe care îl ai, sentimentul românesc al slugii îți iese prin toți porii. Ah, la revenire după excursia europeană sau americană poți să strivești orice gândac sub ciorapul de peste ghete! „I-am rupt pe franceji, engleji, americani!” „Ce face? Când m-au auzit ăia, au căzut pe spate! I-am umilit! Se mirau cum de există asemenea valori! Avem ghinionul de a fi în România, domnule! Dacă eram acolo, eram cel puțin ca Umberto Eco sau ca Dan Brown!” Așa că, acum nu te mai uiți la ăștia din provincie care „îți fură studenții sau îi nenorocește”. Brusc și dintr-o dată uită că majoritatea profesorilor din universitățile mici sunt absolvenți ai Bucureștiului, Clujului, Iașiului… Sau, uneori, chiar veniți din Franța, Marea Britanie, SUA… Atunci, ce face diferența asta? Studenții, au spus unii! În marile centre se duc studenții cei buni! Aiurea! Există, nu zic nu, o proporție mai mare de studenți buni care merg acolo. Și eu consider că o universitate are nivelul ridicat în primul rând datorită studenților. Studentul bun elimină profesorul slab! Profesorul slab nu poate sta drepți în fața studentului bun! Studentul slab se face slugă în fața oricărui profesor slab care îl domină cu aerele sale, iar pe profesorul bun îl joacă în picioare, luându-l în râs sau ignorându-l definitiv! Iar fenomenul acesta este răspândit peste tot în lume. Îmi aduc aminte cum un profesor de-ai mei din Franța – Yves Michaud, unul dintre cei mai mari esteticieni al Franței – și-a dat demisia brusc din cauza… studenților. A spus că sunt atât de slabi încât este timpul să se ocupe doar de a scrie cărți. (A întrebat ce experiențe estetice au avut până la vârsta asta și i s-a răspuns că au văzut un apus frumos). Sau, la noi, la București, Cornel Mihai Ionescu, care a numărat zilele până la pensie, iar de la facultatea unde am terminat eu retrăgându-se „anticipat” chiar, pentru că „aici mi-am încheiat misiunea în ziua în care la un examen, un tânăr care avea ca subiect filosofia lui Pascal mi-a vorbit despre un anume Turbo Pascal! Nu am înțeles nimic!” Așadar, de unde vin aceste ifose de mari și mici? Din slugărnicia noastră genetică? Din dorința de a ne arăta cât de mărunți suntem mereu și nu reușim să facem asta decât ironizând, luând peste picior și batjocorind?
5 Moralistul impostor și vedeta. Universitățile au și aceste specii. În cele mici predomină primul tip. Moralistul impostor este acel profesor respectabil, ajuns rapidos la cea mai înaltă funcție, care habar nu are de nicio limbă străină – deși poate să aibă vreo 3 patalamale semnate că ar ști – care nu a fost în viața sa la o conferință (internațională și în afară ce să mai zic) dar care are o aură! Știe să vorbească, fascinează cu ținuta sa! Când apare se face liniște. Când vorbește, nu îl întrerupi niciodată și ești mai mult decât atent. Îți iei notițe. Noroc cu studenții în acest caz, căci de multe ori îl pun la punct, căci face erori. Iar când este pus la punct se enervează și amenință. Depunctează pe studentul vigilent. Nu-și recunoaște niciodată neștiința și doar face joc de glezne și atât. Este un Vrăjitor din Oz. Cine se ia de el, cine îl concurează sau cine îi pune la îndoială cariera, spusele și respectabilitatea sa este demn de a fi strivit! Ăsta este un fel de vedetă locală cu aere tiranice! Cealaltă vedetă este de astă dată un profesor autentic. Dar căruia vedetismul i s-a suit la cap și devine arogant sau mârlan. Își permite omul. Este la televizor zilnic, sau toată lumea a auzit de el, îl salută și la Kaufland când se duce să cumpere mici și bere. Este profesorul care lasă cu gura căscată audiența. Este chiar bun în domeniul său și stăpânește perfect disciplina pe care o predă sau o cercetează. Tot ceea ce spune devine un fel de legendă urbană. Jurnaliștii se interesează chiar și cu ce parfum se dă și de câte ori pe zi își face duș. Iar el dă detalii în acest sens. Sau, la diferite evenimente, când mulțumește organizatorilor, asculți cu gura căscată ca și cum ai asista la ceva istoric, care va rămâne întipărit în Clișeele Akashice și te simți mândru că ai fost martor la acest moment solemn. Când rostește numele organizatorilor are vocea grea, teatrală și în rezonanța perfect aleasă pentru a-ți pătrunde adânc în creier. Vedeta aceasta nu se deplasează nicăieri fără să nu fie plătit. Gras. Sub maneliști, desigur, dar gras. Are impresar, nu-l suni așa ca între colegi…. Și mai este și veșnic ocupat. Foarte ocupat! Nu are timp să vină la tine, în liga a patra. În plus, ce auditoriu îi oferi? Nu vin 1000 de persoane? Nu închiriezi stadionul pentru asta? Atunci nu merită să se deplaseze. Îmi aduc aminte cum am invitat cândva un mare scriitor de succes din România. Un romancier foarte bun, vedetă de primă mână. Un echivalent al lui Dan Brown. Și omul mi-a spus direct: „Nu vin dacă nu sunt cazat la hotel de minimum 4 stele. Și să mi se facă cunoștință cu una sau două domnișoare cu care să-mi petrec noaptea.”
6 Noroc că dincolo de aceste aspecte, pe care le-am numit uimiri sau paradoxuri, anomalii… și care din păcate ies puternic în evidență – nu că nu ar fi și multe – există peste tot și normalitate! Autenticitate academică. Cât o mai dura până este înghițită de pensionari din MAI, ieșiți la pensie la 47 de ani, plictisiți de stat acum, și încă în putere, dar cu gândul de a se face profesori universitari, căci… de ce nu?! De ce unul care a terminat Academia Militară, expert în tactică militară să nu poată să predea filosofie, sau istorie, sau sociologie? Ce-i lipsește? Iar dacă spui că în aceste condiții și un filosof să se ocupe de mișcările militare, atunci apar probleme. Științele umaniste sunt un fel de „merge și așa, nu ai cum să nu te pricepi puțin!” Merge să le și scoți din programele de liceu, căci se face economie la buget! Și așa încurcă copiii…
Așadar, există încă normalitate. Există încă profesori autentici, cu adevărat specialiști în domeniile lor, care stau în umbră, care preferă anonimatul sau izolarea bibliotecii sau a laboratorului. Există și profesori buni, excepționali care și-au căpătat o faimă binemeritată! Sunt vedete în adevăratul sens al cuvântului. Și care nu sunt profitori, care adoră să vorbească și în fața a 1000 de persoane și în fața a 10 persoane; care nu condiționează actul educativ sau cultural de sume mai mult sau mai puțin mari. Există profesori extrem de modești, care ies cu studenții la un ceai sau o bere, fără ca lucrurile să derapeze și să se tragă de șireturi sau să depășească o limită a moralității. Există profesori care devin mentori, care se gândesc la studenții lor și noaptea și în vacanță; care încearcă modalități de a preda astfel încât să fie înțeleși de cât mai mulți sau să stârnească dorința de studiu pentru cât mai mulți. Există încă profesori de renume mondial, dar care activează în universități de provincie. Există profesori care petrec ore în șir pentru a cerceta și a scrie. Există încă profesori care lucrează de dimineața până noaptea pentru școală, în ciuda faptului că sunt scuipați și batjocoriți fie de Statul-Barbă-Cot, fie de armata de sub-mediocri care urlă că trebuie reduși ca număr și să li se reducă salariile, căci „nu fac nimic toată ziua, doar dau din gură câteva ore pe zi”. Unde sunt aceștia despre care vorbesc? Ei și mulți alții care stârnesc cu adevărat uimirea și admirația? Peste tot, în toate universitățile. Numai că trebuie să fie căutați. Doar pe toate gardurile și ecranele îți intră în ochi proștii satului, căci aceștia vin spre tine și îți invadează spațiul. Pe acești profesori trebuie să îi cauți și să îi descoperi, căci preferă discreția! Chiar și atunci când sunt vedete! De ce sunt atât de discreți și puțini? Pentru că educația este infectată de aspectele expuse la punctele 1-5. Pentru că în fața impostorului prost, îngâmfat și arogant, fals și neavenit nu prea ai cu ce să te impui în afară de tăcere! Pentru că infestarea educației vine de la politic, de la josul societății care se crede mai sus decât ar putea să fie vreodată! Dar ce spun eu aici? Știți toate aceste lucruri…
Facebook
WhatsApp
TikTok
