ortooxacell kiss2022.gif Flax

TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Cum am ajuns unde am ajuns?

    „Starea de excepție” este o noțiune tehnică, proprie filosofiei și practicii dreptului. De fapt, dacă ar fi să fim scrupuloși, noțiunea se află undeva la intersecția dintre drept și politic. Un suveran se definește a fi suveran în virtutea acestei puteri pe care o are, mai exact, „el este cel care decide asupra stării de excepție”, cum spune C. Schmitt, marele teoretician politic. 

    Ce este aceasta? Ea definește o situație considerată a fi excepțională, o manifestare socială sau politică ce obligă întreg ansamblul de instituții sociale să suspende sau să modifice radical starea de normalitate, numită și de drept, în vederea depășirii acelei situații de excepție care pune în pericol întreaga societate. Este, totuși, și o stare paradoxală, deoarece ea devine în cele din urmă o formă legală a ceea ce nu poate avea o formă legală! În starea de excepție poți să suspenzi câte drepturi dorești tu ca suveran, scopul fiind ca situația de criză majoră, numită „de excepție” să fie trecută cât mai bine. Această stare de excepție, în condițiile „normale”, în cursul normal al vieții sociale, a ajuns să se transforme în decizii politice camuflate. Dacă într-un articol anterior puneam întrebarea „unde am ajuns?”, astăzi încerc să răspund la o întrebare mai tehnică: „cum am ajuns aici?”

    Starea de excepție este mecanismul care ne duce aici unde am ajuns astăzi. Trebuie să vă imaginați cursul normal al funcționării instituțiilor statului ca fiind un sistem extrem de bine uns, bazat în mare parte pe conflict sau pe contradicție. De aceea avem sisteme politice polarizate. Vechii teoreticieni ai politicului, începând cu Montesquieu și terminând cu C. Schmitt și Agamben (care nu este exclusiv un teoretician politic), au susținut această construcție bazată pe adversitate. Vechea idee, antică, este aceea a dialogului. Totul ia naștere din forțe opozabile; ideile mari din contraziceri; ideologiile din viziuni diferite ale lumii. Așadar, terenul acesta al dinamicii opuselor, care sunt proprii unei normalități, are un singur dușman: starea de excepție. Adică, într-un fel, regulile jocului nu mai sunt valabile pentru o perioadă determinată în vederea depășirii situației excepționale. 

    Dar această metodă care trimite mai mult la o trișare, la dorința de a eluda regulile, inerente omului, tinde să se infiltreze în sistemul politic normal. Cum? De exemplu, în situații de „pace”, se ajunge la o guvernare pe bază de ordonanțe de urgență! Avem un fel de grabă, ceva „urgent” care nu mai are timp să treacă prin dinamica clasică. Astfel, ceea ce vedem în România de ani de zile, fiecare guvern acuzându-se reciproc că ar conduce mai mult prin ordonanțe de urgență decât prin legi, a pregătit terenul pentru o autentică stare de urgență în care ne aflăm. Acesta este scenariul clasic al instaurării oricărei dictaturi. În istoria lumii, cele mai multe astfel de dictaturi s-au instaurat cu ajutorul acestui instrument. De fapt, starea de urgență/necesitate este covorul roșu pentru dictatură! Hitler, de exemplu, prin Decretul în vederea protejării poporului și a statului a suspendat libertățile personale. Iar când a făcut acest lucru, adică din momentul în care a introdus starea de urgență, a menținut-o în vigoare… 12 ani!

    Starea de excepție este echivalentul unei stări de război! Dar, spre deosebire de starea de război clasică – legiferată și reglementată – aceasta privește un război ciudat, interior. Pe acesta îl numim „război civil”, adică societatea se luptă cu un dușman interior, de cele mai multe ori invizibil. Nu mai are rost să menționăm aici povestea sovietelor și a „dușmanilor poporului” care se aflau peste tot, precum un virus. Așadar, stării de normalitate i se opune războiul acesta civil. Totalitarismul este un război civil legalizat care ajunge în plină „legalitate” prin crearea deliberată a unei stări de necesitate. Astfel, teoreticieni de primă mână au dedicat lucrări monumentale acestui fenomen. H. Arendt, în Despre revoluție, vorbește despre un „război civil mondial”. C. Schmitt, în Teoria partizanului vorbește chiar despre o stare de asediu efectivă, căreia i se opune o stare de asediu fictivă. Englezii vorbesc chiar despre fancied emergency, iar francezii (Th. Reinach – De l’état de siège; Despre starea de asediu) reiau tema aceasta a alunecării spre imaginar a realului în vederea controlării celui din urmă mai bine. Nemții vorbesc despre gewolte Ausnahmezustand (stare de excepție deliberată), situație în care puterea se distribuie altfel. În timpul nostru asistăm la o asemenea situație începând cu 2001, când SUA a introdus indefinite detention pentru teroriștii care sunt văzuți a fi adevărații inamici a tot ce înseamnă stare de normalitate. Regulile de drept nu se aplică în cazul teroriștilor, de aici această stare „indefinită”! Spune G. Agamben: „Starea de excepție nu este un drept special (precum dreptul de război) ci o suspendare a însăși ordinii juridice.” SUA, după atentatele din 11 septembrie, au deschis această cutie a Pandorei, introducând starea de excepție pe o perioadă nedefinită! Cum imaginea dușmanului acesta, teroristul, a început să se erodeze, lucrurile trebuiau reanimate. Cum? Deschizând o „nouă linie” de stare de excepție. Coincidență sau nu, dar se pare că imediat ce ștafeta a fost predată de teroriști dușmanului invizibil numit COVID-19, trupele s-au retras din Afganistan și, mai mult, există chiar o deschidere (suspect de bruscă) de a acorda legitimitate talibanilor care până mai ieri erau văzuți ca fiind neacceptabilul absolut; de aici și motiv de a începe un război cu ei. Dacă mergem mai în trecut, vedem alți termeni care se conectează interesant cu „starea de excepție”. Napoleon, în 1811, vorbea despre trei stări politice/sociale: 1. Starea de pace (normalitate, mai târziu), în care autoritățile militare și civile coexistă și nu se amestecă; 2. Starea de război – când autoritatea militară se aliază cu autoritatea civilă pentru a îndepărta amenințarea, situația; 3. Starea de asediu – atunci când doar autoritatea militară dictează, suspendând autoritatea civilă. Starea de excepție de astăzi este dedusă din această a treia situație napoleoniană. Vedem de la o zi la alta cum această autoritate militară se întărește mai mult. Vedeți câte locuri disponibile există în Poliție, Jandarmerie… și ce materie umană este acceptată acolo, uneori chiar fără să mai treacă printr-un filtru sever. Iată, așadar, cum se ajunge la starea în care ne aflăm! Se mai poate ieși de aici? Mă îndoiesc! Vom urma cursul repetitiv al istoriei, când dictatura care s-a instalat deja se va eroda și ea și va lăsa loc unor stări de pace/normalitate în care să ne lase să răsuflăm. Până atunci… welcome Moscova, Berlin, New-York, Shanghai!

Distribuie:

Lasă un comentariu

Agenda Politică Locală

psd pnl usr aur
MedcareTomescu romserv.jpg novarealex1.jpg hymarco fierforjat.gif
Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

CITEȘTE ȘI

Gopo
Foah ConsultOptic
Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public

Parteneri media