TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Cultul dușmanului

Are Umberto Eco un text frumos despre dușman: Cum ne construim dușmanul (Editura Polirom, 2017). Autorul italian este preocupat de subiectul construirii și demonizării dușmanului. Există niște mecanisme de construcție, de raportare la adversarul văzut ca dușman. Există o necesitate socială pentru dușmănie. Cine nu are dușmani, trebuie să-i inventeze, să-i creeze. La nivel individual privim acest lucru ca pe un fenomen care ne apasă – „am mulți dușmani!” – ne copleșește și ne epuizează energia, căci trebuie să lupți cu inamicul continuu. Dușmanul pare venit singur, din afară, și ni se opune în așa fel încât simțim nevoia de a-l anula, desființa, aneantiza. Moartea pune capăt dușmăniei, numai ea! 

La nivel social și politic, spune Eco: „Războiul permite unei comunități să se recunoască drept „națiune”; fără altarul simetric al războiului, un guvern nu ar putea să stabilească nici măcar sfera propriei legitimități; doar războiul asigură echilibrul dintre clase și permite să fie plasate și exploatate elementele anti-sociale. Pacea produce instabilitate și delicvență juvenilă; războiul canalizează în modul cel mai corect forțele turbulente, dându-le un „status”. Armata este ultima speranță a dezmoșteniților și inadaptaților; numai sistemul de război, cu puterea lui de viață și de moarte, pregătește societatea să plătească un preț de sânge și pentru alte domenii care nu depind de el, cum ar fi dezvoltarea automobilismului.” Ca paranteză, Eco amintește în acest text și o caracteristică a societății italiene…. „Extinzând asupra unei etnii întregi caracteristicile unora dintre membrii ei care trăiesc într-o situație de marginalizare, se construiește acum în Italia imaginea dușmanului român, țap ispășitor ideal pentru o societate care, târâtă într-un proces de transformare inclusiv etnică, nu mai reușește să se recunoască.” Iată că și blajinul mioritic poate să fie receptat ca un dușman fără să vrea. Mai scoatem și noi colții la unguri, ruși, ucraineni. Mai nou, la Occident, SUA… Trăim într-o epocă în care dușmanul poate fi construit de oriunde, plămădit din orice și oricine. Omenirea întreagă ne este dușman. Lucrurile erau mai simple în alte epoci. Te războiai cu vecinii din proximitate. Poate doar Alexandru cel Mare a fost primul care s-a întins mai mult decât îi era permis de epocă – deși nu gândul de a-și elimina dușmanii planetari îl mâna pe acesta. Dușmanul construit despre care ne vorbește Eco este cel pe care vrei să-l elimini. Nu să profiți de el, să-l cucerești, dar să-l lași în viață pentru a-ți plăti tribut, a-l munci sau a-l stoarce de bunuri. Când spui „dușman”, trebuie să ai în vedere această componentă personală, la nivel de individ. Dacă doi oameni care țin cu o echipă de fotbal adversă se întâlnesc și-și spun: „eu sunt/țin cu X”, „eu sunt/țin cu Y”, cei doi încep un joc amuzant de șicanare. Trec în glumă sau în înțepări, justificări care se construiesc în jurul unei beri. Dacă același lucru s-ar petrece în grup, atunci riscul de a se ajunge la violență este imens. A nu gândi ca mine, a nu avea aceeași simpatie pentru un simbol, te plasează într-un registru advers care duce până la dușmănie. Jocul de fotbal sau alte jocuri de echipă sunt construcții simbolice care invită societatea să simuleze actul războiului sau al construcției dușmanului, fără a duce la o anihilare sau moarte. A învinge cu un scor mai mare într-un astfel de joc echivalează cu o ucidere a dușmanului. Asta în ciuda fair-play-ului invocat tot timpul.

Dar ce faci cu „dușmanul din tine”? Cum îți poți deveni propriul tău dușman? Aici avem de-a face cu alt fenomen, mult mai subtil. În mod normal, schema prototip constă în exterioritate. Dar putem vorbi despre un „război interior” după exact modelul celui exterior? Cum este posibil să îmi fiu propriul dușman? Să mă scindez într-unul care este bun și unul pe care doresc să-l elimin. „Dușmanul meu este Eu-l!” spun unii. Or, în interiorul individului lucrurile nu pot să mai meargă după schema exterioară. Aici „a avea” și „a fi” sunt totuna. Eu am un Eu, dar și sunt Eu în același timp. V. Frankl subliniază acest lucru (Dumnezeul neștiut, Editura Trei 2021). „Nu pot nici să spun: „Eul meu”, pentru că eu sunt acest „Eu”, dar nu „am” un Eu.” Cum să mă războiesc sau să-mi devin propriul dușman? Cea mai logică explicație pentru situațiile în care unii oameni își imaginează și trăiesc efectiv o dușmănie cu sine s-ar formula astfel: atât de mare este neputința sau agresiunea din exterior, încât individul o trece în interior. Energia care nu s-a risipit în exterior, macină în interior. 

Oricum, trebuie să ne gândim la ce dușmani avem – că vrem sau că nu vrem să fim sau să avem. Sunt o imagine a noastră. Suntem demni de dușmanii pe care îi avem? Individual vorbind. Dacă ați face o listă, ați vedea o trăsătură comună acestora? De ce sunt aceștia și nu alții? Nu vă grăbiți să spuneți: „eu nu am dușmani”, ar însemna să nu mai fiți oameni dacă ar fi așa. Sfinți să fiți, și tot ați avea dușmani. Chiar nevăzuți, ceea ce este și mai periculos!