TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Creștinismul esoteric

    Orice osteneală ar veni asupra ta, biruirea ei este să taci.

Avva Pimen

 

    Zilele noastre sunt sensibile la anumite cuvinte. „Religie”, „esoteric”, „spiritual”, „magic” ne apar ca termeni chiar negativi, trimițându-ne la ceva de ocolit, de evitat și chiar de „rușinat”. Ce părinte al zilelor noastre ar mai dori ca fiul sau fiica sa să se apropie de spiritualitate? De religie? Să citească o carte a lui Augustin, Sf. Toma sau, oh, Filocalia? Ce resimt cei mai mulți părinți dacă și-ar găsi copiii citind Biblia? Sau Evangheliile Apocrife? Să pună întrebări despre toate acestea? Acei părinți s-ar îngrijora imediat, ar trimite copilul la psiholog și ar avea o discuție de familie reunită pentru a discuta „cazul” respectiv, vorbind despre amenințările fanatismului incipient care stă să irumpă și să confiște definitiv mintea respectivului copil. Dacă dorește să intre într-o zonă a spiritualității, atunci să citească Osho, sau miile de cărți de transformare personală, adică un fel de psihologie pentru toți. Dacă vrei spiritualitate, atunci mergi spre psihologie! Toate celelalte sunt căi greșite! Teologie? Doamne ferește! Filosofie? Ferească Domnul! Istoria religiilor? La ce bun?! Mori de foame! Or, ceea ce contează în această lume este știința! Numai ea îți poate da ce ai nevoie pentru a pune pe masă ceva! Tot ce ține de religios, spiritual, esoteric este redus implacabil la un set de cuvinte goale, perturbatoare, care îndepărtează pe om de la calea științei, unica „religie” acceptată a zilelor noastre. Astea de evitat sunt teorii conspiraționiste mai vechi! 

    Oare așa să stea lucrurile? Obiectiv vorbind, așa să fie? Chiar nu este bună de nimic religia? Spiritualitatea să fie doar un fel de gen literar în care orice exaltat să dea rețete de fericire, cum să ne administrăm averea și cum să mâncăm sănătos? Esoterismul să fie un fel de alt nume dat magiei à la Harry Potter? Iar toate acestea să fie un fel de prezentare simpatică a unui demers conspiraționist în care se amestecă îngeri și extratereștri? Să provoace atâta scârbă și frică Iisus al Europei și Crăciunul, încât să le scoatem din vocabular? De unde vine această tendință? Care este mecanismul prin care am ajuns aici?

    De mult timp încerc să răspund la aceste întrebări și să înțeleg această deplasare de sensuri și atitudini față de instituții sau valori care au funcționat atât de bine câteva mii de ani. Răspunsul cred că încep a-l întrevedea. Ajutat fiind și de câțiva gânditori de primă mână. R. Guénon este un astfel de mare gânditor. Poate fi pus lejer în primele cinci mari spirite ale secolului al XX-lea. Așadar, unde se află punctul catastrofic ce produce aceste mutații? 

    Toate cărările par a duce spre un aspect mai puțin luat în seamă de lumea contemporană. Este vorba despre subtil. Acest termen nu face parte din vreun sistem categorial al vreunei discipline. Până și estetica îl tratează cu mănuși. Există fenomene, aspecte, trăiri etc., care să fie subtile? Acționează ceva în lumea aceasta în mod subtil? Sau este doar un alt termen dat unui fel de „energie” care nu este pe deplin înțeleasă pentru moment?

    Subtilul ține de o stare de ascundere, de pătrundere în lume într-un mod discret, aproape inobservabil, delicat. Se află la limita percepției, dar care poate fi, la limită, perceput senzorial dacă „îți ascuți simțurile”, deci dacă depui un fel de efort senzorial – ca o impresie – și mental, cognitiv. Subtilul se află în două lumi, reprezintă zona de contact dintre două lumi. Este, într-un fel… ezoteric. Esotericul este și el o zonă de ascundere, dar nu într-un mod definitiv. Esotericul ține de esență, de interiorul dinamic, uneori de nepătruns, al unui anumit lucru. Partea nevăzută, dar care acționează subtil, este esoterică. Opusul acestuia este exotericul. Dumnezeu preferă subtilul pentru a pătrunde în exoteric, în exteriorul material al lumii. Biserica a trecut mult în zona exoterică. Dar asta nu înseamnă că informațiile pe care le vehiculează sunt pur exoterice. Există și o dimensiune esoterică a creștinismului, a religiei și spiritualității. Or, tocmai în această sferă trebuie pătruns încet și sistematic. Nu poți să folosești instrumentele exoterice, tehnologice, pentru a explica subtilul lumii esoterice. Nu poți în mod ontologic face acest lucru, oricât ai încerca. Este ca și cum ai încerca să coși o cămașă cu lopata. Iar cum lumea s-a refugiat în zona exoterică, a manifestării pure, senzoriale și directe, este normal să i se pară că esotericul și subtilul nu există, iar dacă există, de fapt pot fi explicate în mod mecanic, precum un mecanism interior al lucrurilor. A pătrunde în interiorul unei celule sau al unui aparat nu înseamnă că ai pătruns în esența acestora. Esotericul și subtilul nu sunt niște direcții de căutare. Sunt cu totul și cu totul altceva. Creștinismul este încă de la începutul său un adept al exotericului, este religia care se aplică și dedică tuturor. Eclesia este o asemenea adunare în care toți suntem inițiați. Unii dintre noi sunt chiar mari inițiați în tainele creștinismului. Dar, să nu uităm că există taine de nepătruns în sânul creștinismului. Că nu totul este la vedere. Există un fel de catapeteasmă care, chiar dacă a fost introdusă mai târziu în sânul Bisericii – mai ales în cea de răsărit – are și ea explicația ei. Este paravanul, pavilionul care păstrează în spatele său anumite taine care trebuie să rămână taine. Nu atât pentru a nu fi dezvelite și dezvăluite oricui, cât a ne proteja. Vedem ce înseamnă să fim smintiți de știință – există un imaginar științific ce smintește mai abitir decât orice alt timp de imaginar exaltat al adepților vreunei religii – și vedem ce bine este ca o taină să rămână taină. Asta în ciuda faptului că este în același timp expusă. De exemplu, botezul, ca ritual, (de inițiere?, de primă pătrundere într-o lume a esențelor) rămâne totuși o mare taină. Unii trec prin el și nu îi pătrund esența. Nu pricep care ar fi acea dimensiune esoterică a sa. Rămân doar la sensul exoteric al său. Iar acest lucru nu anulează faptul că ar exista și un alt sens. Avem convingerea că religia creștină este o religie în primul rând esoterică, care are încă multe dimensiuni de revelat și care încă stau într-o stare de ascundere. Iisus, ființa aceasta ciudată, care este Fiu al Omului (ce o fi însemnând acest lucru cu adevărat?), Adevărul, Calea, Viața, Cel de o Ființă cu Tatăl și Sfântul Duh, Dumnezeul-Întrupat/Încarnat etc., ne vorbește în parabole, dar mai cu seamă, „ne vorbește și către față și pe față” despre lucrurile ascunse. Un drum imens există între aceste dimensiuni esoterice ale creștinismului și lucrurile de suprafață pe care le sesizează un laic care nu are nicio preocupare pentru prelucrarea propriei existențe întru creștinism. La ce se rezumă un astfel de om? La faptul că reprezentanții bisericii fac cutare sau cutare lucru – uneori fiind vorba într-adevăr de lucruri condamnabile din punct de vedere etic, social… – iar acest lucru aruncă un fel de anatemă și pe creștinism ca întreg. Vorba din popor numește plastic asta „a arunca apa cu tot cu copil”. Sau, din punct de vedere științific, acest tip de argumentare se numește ad hominem. (în realitate și cu acest tip de argument se produce o confuzie, căci noi facem referire aici la argumentum ad personam. Corectul argumentum ad hominem este cel prin care reușești să pui în dificultate adversarul făcându-l să se contrazică pe sine, folosind-ne de propriile lui argumente). Adică nu ataci ceea ce spune cineva (să verifici logica celor spuse, conformitatea cu faptele etc.), ci ataci pe cel care spune ceva, în felul acesta dând impresia că dacă desființezi persoana care are ceva de spus, anulezi cele spuse de ea. Trăim din plin în zilele noastre acest tip de argumentare. Cum nu înțelegem ceva, sau cum ne deranjează ceva la cei care vin cu argumente împotriva discursului oficial, ne este mult mai ușor să desființăm tot ceea ce spun ei nevorbind nicio secundă despre cele spuse, ci putem în bloc să anulăm tot spunând că persoanele care prezintă respectivele argumente nu prezintă încredere. Aceasta este culmea superficialității. Și a credulității. Cât de cu totul altfel stau lucrurile când este vorba despre o analiză a unui aspect esoteric. Cui să ceri să facă asta dacă nu ești antrenat în așa ceva? Cum să ne putem închipui că un corporatist sau un individ care își dedică întreaga viață muncii abrutizante, epuizante, care nu îi oferă nicio satisfacție sau timp liber să poată studia ceva, să mediteze, să se roage, să fie preocupat cu subtilitățile meditației și ale argumentării, cu jocul ideilor, și, mai ales, cu trăirea acestora în mod interior prin rugăciune sau penitență, cum putem, așadar, să ne putem închipui că ar putea o astfel de persoană să înțeleagă asemenea lucruri când el nu poate să discearnă între un argumentum ad personam în legătură cu un discurs faptic, care necesită un minim de efort intelectual?! Este normal să vadă în creștinism doar o șarlatanie a unui grup de popi care nu urmăresc nimic altceva decât să ne inducă în eroare, pentru a ne stoarce câți mai mulți bani, profitând de credulitatea noastră! De aceea asemenea persoane nici nu îndrăznesc să mai pună mâna ei pe un text sacru, să se roage sau să discute cu cineva avizat despre lucruri cu adevărat spirituale, căutând singur sensuri ale vieții, dincolo de un salariu și de o idee de afacere. Aceste persoane nici măcar în exoteric nu plutesc. Căci și ce este pe față spus sau ceea ce se manifestă ca atare în fața ochilor lor nu poate fi recunoscut ca atare. Persoanele acestea sunt deja pline de convingeri, adică de credințe false care nu pot fi smulse de nimeni și nimic. Cred că la așa ceva se referă chiar textele Vechiului și Noului Testament când ne vorbesc despre idolatrie. Idolatria ține de aceste credințe false. Căci există și drepte credințe. Iar orice dreaptă credință începe cu un adevărat scepticism. Știința este, până la un punct, o dreaptă credință. Dincolo de acest punct, ea devine o falsă credință, chiar și falsă știință/cunoștință, căci nu mai are nimic de-a face cu Omul și bunăstarea sa. Se duce spre idolatrie. Teologia, din acest punct de vedere, pare a fi mult mai stabilă, mai logică și mai precaută. Bine că deține această dimensiune esoterică, cea care obligă pe credincioșii adevărați ai săi să iscodească și să pătrundă în esențele fenomenelor subtile de tip religios cu mai multă smerenie decât o fac unii oameni de știință. Prea mult exoteric duce în final la sminteală; prea mult esoteric duce la obscurantism și neputință de a comunica trăirile. Iar acum, în vremurile noastre, trăim din plin un exces puternic de exoterism. Imaginați-vă o zi pe săptămână că nu aveți internet, televizor și familie. Stați singuri cu sinele dumneavoastră. Luați o carte în mână eventual, citiți, apoi meditați la cele citite, nevorbind cu nimeni, nelăudându-vă nimănui cu cele descoperite, trăite, gândite. Eventual, scrieți cele descoperite în ziua respectivă. Vă veți apropia mai mult de esența aceasta, indiferent ce muncă ați face în restul săptămânii! Asta chiar cu riscul să fiți făcuți esoterici, mistici și/sau conspiraționiști. S-ar putea să se schimbe ceva!