TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Coordonatele vieții

Coordonatele vieții

Datorită meseriei pe care o am, întâlnesc numeroși tineri zilnic. Uneori pot spune că și din cauza meseriei pe care o am, întâlnesc numeroși tineri. Cândva, când și eu eram pe băncile școlii, într-o universitate, un mare profesor pe care l-am avut, academicianul Alexandru Surdu, ne numea pe noi studenții, pacienții săi. M-am surprins că îl imit după ani, căci și eu îmi numesc studenții sau elevii pacienți. Am făcut acest lucru inconștient la început, apoi mi-am adus aminte că și eu am fost un asemenea pacient trecut printr-o școală. Și am încercat să văd dincolo de acest termen care ne amuza nespus și care amuză și astăzi pe studenți/elevi. Nu pe toți, căci unii sunt fotbaliști, nu rugbiști. Unii plâng la doctor, alții nu. Pe unii îi sperie injectarea de carte, pe alții nu. Poate veți spune și dumneavoastră că este totuși cazul să vorbim serios despre acest apelativ. De ce „pacienți”? Ați prefera să-i numesc „clienți”, așa cum o face Ministerul, Statul? Sau societatea care se așteaptă de la actul educativ să pregătească „specialiști apți pe piața muncii și să producă plus valoare economică”? Adică vede școala în general ca fiind un fel de „școală de meserii”? Sau, vi se pare mai potrivit să fie văzuți ca „public” al unui spectacol care trebuie să-i mulțumească și să îi facă să se simtă bine? Alții poate că ar dori să îi vadă exact ceea ce sunt, adică elevi și studenți. Problema este că nu mai există cu adevărat nici elevi, nici studenți în sensul clasic al termenilor. Atâtea reforme au dus la o transformare a acestora în… altceva ce nu aș putea acum să numesc. Societatea vrea să îi vadă astăzi a fi clienți, public, meseriași, unidirecționați și unispecializați. Ghinion! Nu sunt nici clienți, căci sunt veșnic nemulțumiți de „marfa” primită, nu sunt nici public, căci „spectacolele” nu îi atrag, nici nu îi interesează, nu devin nici meseriași, căci „fac prea multă teorie” și asta nu le place, nu sunt nici unidirecționați, căci Statul nu „îi încarcă” cu muzică, desen, filosofie, istoria artelor, limbi clasice, istoria culturii, estetică și altele de acest gen, adică lucruri „care nu servesc la nimic pe piața muncii”. Și nu sunt nici uni-specializați, căci în comparație cu specializările din occident, se poate spune că CV-ul lor este complet lipsit de experiență, adică nu știu nimic la acea primă angajare unde nimeni nu îi primește, deoarece nu au nicio experiență și nici ei nu se duc, căci nu prea au chef nici să învețe și nici să primească un salariu mizerabil. Atunci revenim la termenul pe care îl folosesc eu. Pacient. Sunt tinerii bolnavi de sunt numiți pacienți? Unii dintre dumneavoastră veți spune că îi jignesc folosind un asemenea termen. A fi bolnav este o rușine. Și apoi, ce fel de bolnav? Psihic? Pf, și mai mare jignirea! Nu! Nimic din toate aceste lucruri. Pacientul care se educă nu este un pacient neapărat bolnav – deși școala e plină de adevărați bolnavi, în toate structurile sale, dar asta e o altă discuție – ci sensul la care mă gândesc este acela pur filosofic. Când te raportezi la cineva – de obicei la propria persoană, căci de aici se începe – ca la un pacient, te raportezi la el astfel deoarece vezi un dezechilibru. Or, boala, în medicină, este un dezechilibru și ea; de aici vine acest transfer semantic. Așadar, școala se presupune că ar trebui să îți dea o cale de echilibrare în viață. A te educa înseamnă a te antrena în a păstra un anumit echilibru. Când ești elev – adică toată viața, chiar dacă te afli în postura de profesor mai târziu – te afli în postura unui pacient care se tratează. Descartes vedea filosofia ca pe o terapie iar el a considerat toată viața că ceea ce a scris nu ar reprezenta nimic altceva decât tehnici de îngrijire a spiritului. Termenul provine din greaca veche, therapeia (θεραπεία) și therapeuein (θεραπεύειν), care au un radical mai vechi, therapon (θεράπων) care inițial desemna slujitorul sau îngrijitorul, asistentul unui zeu, al unui cult, om important, rege. De aici s-a ajuns la îngrijire. Este adevărat că astăzi ne sare în ochi sensul de vindecare, de aici confiscarea termenului de către arta medicală (ce o mai fi rămas din această artă, căci și ea este confiscată de tehnologie și o știință mai mult sau mai puțin îngustă). Îngrijirea, adică a avea grijă de tine în primul rând, și tot timpul, intră în sfera prevenției, care este cu adevărat o artă înaltă. Așadar, în acest sens spun că elevii, studenții și apoi profesorii – cu extincție la întreaga societate care se dorește a fi civilizată – sunt cu toții niște adevărați pacienți. Ceea ce este și mai frumos este faptul că termenul de „pacient” are o etimologie și mai interesantă. Provine din latinescul patientem, care la acuzativ singular devine patient, adică „cel ce suferă”, sau cel care tolerează, rabdă (în franceză chiar așa se spune la răbdare, patience). Acum credeți dumneavoastră că există pacienți în lumea asta care să simtă bine în spital? Înțelegeți elevii de ce se simt atât de rău la școală, iar sistemul educativ care s-a transformat într-un fel de circ care să amuze clienții-publicul ratează mereu această țintă? Pentru că este imposibil. Elevul și studentul în primul rând sunt pacienți, căci asta este lecția cea mai grea de învățat pentru ființa umană pentru a putea să se numească apoi ființă umană cizelată, echilibrată. Anume să înțeleagă și să aplice tehnici de gestionare a răbdării. Copilul mic care trebuie să stea cu mâinile la spate în bancă nu este supus la o tortură, după cum cred mulți părinți astăzi sau chiar Statul care pregătește o „Românie educată”. Acel copil învață stăpânirea de sine. Când ai 6 sau 8 ani, energia stă să explodeze. De aceea o pauză într-o școală generală este explozivă, căci auzim din depărtare chiotele și exploziile de energie ale copiilor, pentru că lasă liberă această energie după un moment de o oră de stăpânire de sine, de răbdare, de suferință chiar. Suferiți dacă mergeți la sală? Suferiți dacă vă încordați mușchii care stau să plesnească? Transpirați? Toate acestea, privite în detaliu, sunt elemente care ne pun ființa – corpul – în situații care nu convin creierului. Dar știm că după asemenea efort, ceva s-a schimbat în noi, atât fizic cât și psihic. De ce nu ar fi școala recunoscută, în sfârșit, ca fiind o imensă „sală de gimnastică”, în care cel mai greu exercițiu este acela al antrenării minții. Iar totul începe cu răbdarea. Ce fel de coordonată este aceasta? Ce fel de coordonată a vieții ne dă până la urmă această asumare a statutului de „pacient”? 

Faptul că ne ratăm viața este un semn că educația ne-a mers prost. Că din pacienți ai unei școli am devenit pacienți ai unei societăți și apoi, de cele mai multe ori, și pacienți ai unui spital. Dezechilibrul se simte ca o durere, ca o suferință profundă și neîmplinire. Vă simțiți nefericiți? Atunci actul educativ s-a ratat. Pacientul din dumneavoastră care cândva era elev sau student nu a înțeles nimic și nu s-a lăsat tratat sau chiar tratamentul nu a fost cel adecvat. Ghinion că ați picat pe mâna unor profesori nepricepuți, așa cum ați putea cădea și pe mâna unor medici nepricepuți, Doamne ferește. Când ai un asemenea ghinion nu îți mai rămâne decât să te tratezi singur. Și autodidactul este un pacient care și-a dat seama de situația în care se află și se zbate efectiv să își găsească o stare de echilibru, făcând zilnic ceva pentru acest lucru. Iar mintea omului este cea care trebuie tratată cel mai mult. Asta pentru că acolo zace și fericirea, și starea de bine, și împlinirea, și bucuria sau suferința acută. De aceea școala adevărată acordă atât de multă atenție minții, spiritului și apoi corpului. Este bună și calea inversă, adică să începi cu cizelarea corpului; ai șanse ca într-o zi să înțelegi că la fel trebuie să procedezi și cu spiritul. Doar nu degeaba anticii puneau un accent atât de mare pe minte-spirit… Știau ei ceva. Aici se află coordonatele vieții!