TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Chelabaul la români

Dacă nu știți ce este acela „chelabau”, nu disperați. Nu cred că se află în dicționare. Și nici nu aveți nevoie să vă dau eu aici o definiție a lui. Este un termen argotic care desemnează…. ceea ce urmează să vă spun. După ce veți citi cele de mai jos, veți cunoaște pe deplin întreg bazinul semantic al „chelabaului”.

            Dacă o societate este bolnavă, nu înseamnă că devii normal sau sănătos când ești aliniat ei sau integrat în ea. (Se pare că ceva în acest sens ar fi spus J. Krishnamurti). Textul meu de acum îmi dă un sentiment de bucurie a neadaptării. Cândva, un vecin de-ai mei, numit și Crocodilul – nu știu de ce – care era mai mereu extrem de gălăgios când se îmbăta, căci înjura și dădea muzica tare – făcea chiar dedicații vecinilor, țipând într-un microfon cât îl țineau bojocii: „pentru vecinii-cinii, mei-ei” – mi-a spus când m-a prins în stradă așteptând pe cineva: „vecine, tu ai ceva cu mine?” „Nu, vecine, ce să am? De ce aș avea?” „Așa, că te văd cam rece cu mine.” „Păi, nu te salut, nu sunt amabil cu tine?” „Ba da, dar…. ai dumneata ceva, te crezi mai special.” Acum, traducând ceea ce mi-a spus omul, mă gândesc și eu…. Oare oi fi fost arogant? Distant, da! Oare ce am făcut să mă vadă omul ăsta „altfel”? Lui i-a iești acest „te crezi mai special” care înseamnă ceva clar în mintea lui, în a mea dând cu rest. M-a amuzat nespus asta la vremea respectivă, căutând chiar să văd dacă mă comport cumva anume sau dacă efectiv gândesc eu sincer într-un fel care să îmi dea „impresia că sunt special”. Detestând orice formă de aroganță, de afișare sau chiar de a mă considera efectiv altfel decât cei din jur, am dizolvat în timp spusele vecinului. Numai că zilele acestea mi-a revenit în minte spusa lui. De astă dată, cu putere și cu… mândrie. Adică mi-am spus… „da, sunt mândru că sunt altfel decât ceilalți! Nu știu dacă sunt sau mă consider special (elimin pe acest „mai” de la „special”, ca să nu adâncesc gradul de comparație inutil), dar acum chiar doresc să fiu special! Gata, de azi sunt special și chiar „mai special” decât o mare parte din conaționalii mei. Și îmi place să mă și văd astfel. Mi-am încovrigat coada, gata! Este bine să nu mă adaptez anumitor sfere.”

            Așa că m-am dus la un… chelabau. Cu vecinii mei cu care mă înțeleg și pe care îi admir. (Am omis pe Crocodil din ecuație) Ei au o maturitate mai mare decât a mea, de aceea ei pot și știu cum să se adapteze în orice mediu. Și eu mă mândresc cu această capacitate; chiar îmi place să merg în mediile cele mai diversificate pentru a „mă antrena”. De astă dată am mers într-un mediu în care nu am mai călcat de ceva vreme. Îmi era dor. Am fost la o „petrecere” de Mărțișor în orașul în care stau. Toată lumea bună a venit la acest eveniment; deh, provincie în care este bine să te mai afișezi din când în când. Cu ocazia asta am descoperit chiar un loc „select” de care nu știam. O sală de bal, mare cât un teren de fotbal, cu mese șic, de oglindă, cu candelabru impresionant, cu voal mult, mochetă frumoasă, tacâmuri de care nu ai acasă ș.a.m.d. Ținută obligatorie! Dar nu mi-am luat chiar smochingul. Acum regret asta; ar fi fost ca la o nuntă, dar fără miri. E bine să te îmbraci frumos din când în când. Intri într-un rol și vezi dacă îl joci bine. Antrenament. Așadar, ne-am dus în grup organizat la petrecerea amintită. Petrecerea, din perspectiva mea, s-a transformat încet într-un chelabau. Cum? Vă explic imediat cum se văd lucrurile.

            Ce se vede și, mai ales, cum se vede o adunare de oameni care doresc să fie speciali?

            În primul rând, chelabaul începe în momentul în care muzica pe care o ascultă peste 200 de persoane devine supărătoare. Nu că s-ar pune manele, iar în sală ar fi doar melomani. Cunosc persoane care predau chiar la Conservatorul de Muzică, instrument sau voce, și care admiră și muzica țigănească, și manelele împreună cu Mozart și Beethoven. Muzica lumii intră în sfera culturală. Acum, este o chestiune de gust dacă preferi să asculți tot timpul Vivaldi sau Guță. Nu poți, pe urmă, să asculți acasă un studiu de Shumann și imediat după, ca „să te răcorești”, asculți Țancă Uraganu’. Asta ar însemna că faci chelabau de unul singur. Ieși din atmosferă și strici tot tacâmul. Este ca și cum începi să mănânci lapte și după aceea, imediat, ca să schimbi gustul, bagi o zeamă de varză. Efectul este devastator pentru corp și minte! Asta face diferența dintre un manelist – în sens peiorativ – și un meloman: melomanul poate asculta manele, manelistul nu poate asculta Vivaldi. Sau, dacă o face, o face amestecat. Când faci o șaorma cu de toate muzicală, înseamnă că nu ai nicio ordine și nicio armonie interioară.

            Deci, nu la acest aspect mă refer când vorbesc despre muzica supărătoare. Asta pentru că atunci când mergi la o nuntă sau la o petrecere cum v-am spus că am fost eu, alcoolul face posibile trecerile prin mai multe genuri muzicale. Adică poți să asculți în surdină muzica anilor 80, apoi să ieși la dans pe o sârbă, două, chiar trei, după care să dansezi liniștit cu partenera pe o muzică lentă, blues, cum i se mai spune, apoi poți să treci la o bachata, la o salsa, după care revii la populară. Iar toate astea se fac cu cap, adică măcar volumul să-l reglezi când vezi că se schimbă ceva în sală. Când ți s-a aprins becul roșu de alcool în sânge, adică începi să vorbești multe și nevrute, râzi din orice și nu ai stare, atunci poți să cobori și barierele sociale și să dansezi din buric pe o manea oarecare. Deci, nu la acest gen de situație mă refer. Ci la modul chelabau. Acesta înseamnă tot ce am spus mai sus, cu câteva nuanțe care sunt definitorii.

            Primo, muzica este tare. În blană, cum se spune. Nu te vezi cu vecinul de la masă, ce să mai vorbești cu el!? Privești în gol, privești la fețele celor ce te înconjoară și vezi același lucru. Adică nimic. Se stă serios, căci așa e frumos, pe scaun, și se ascultă. Cu o forță incredibilă, solistul îți spune de fapt: „ascultă-mă pe mine și doar pe mine! Eu sunt artistul aici!” De unde vine asta? Din rădăcinile neamului românesc, cel de la opincă ce nu poate să meargă la Ateneu sau la Teatru. Pe vremuri – dar și astăzi – doar o anumită categorie socială merge la concert sau la teatru. În străinătate este și mai selectat spectatorul acesta, deoarece prețurile sunt destul de piperate, și doar unii își permit asta. S-a produs un fel de segregare culturală printr-o selecție economică. Urât! În România, în schimb, este destul de ieftin să mergi și la teatru și la concert. Dar unii români nu se simt deloc confortabil acolo. Nu știu de ce. De fapt, știu, dar nu vă spun! Deci, cum aceștia și-ar dori să se comporte precum elitele – nu știu de ce ei îi numesc „elite” pe cei care merg la teatru și concerte, deși istoric vorbind, nu așa au stat mereu lucrurile – încearcă să le imite, dar în „mediul lor”. Adică își fac ei propriul spectacol, după cum își imaginează ei că ar fi la teatru sau la concert. Adică atenția trebuie să pice pe actor – logic!, că d-aia mergi la teatru – și pe muzică, în cazul concertului. Așa că acești indivizi au găsit soluția. Mergi la nuntă și botez, petrecere de Revelion sau de Mărțișor, iar așa zișii artiști îți dau muzica „în blană”, ca să devină ei centrul universului tău. Habar nu au de faptul că sunt dineuri unde muzica doar acompaniază, îți creează o atmosferă în care să te simți bine să vorbești cu cei de lângă tine, să savurezi paharul de șampanie, să schimbi ocheade cu doamna în roșu etc. La chelabau nu ai parte de această ultimă descriere, asta pentru că indivizii respectivi, cei mai mulți, nu au ce să-și spună unii altora. Au un limbaj sărac și nu prea au ce să povestească căci nimic în viața lor nu se petrece. Cum spune francezul: boulot, metro, dodo. La chelabau ai muzica în blană și privești în gol; chiar se bucură unii că nu sunt în situația nasoală de a vorbi, căci a vorbi înseamnă a gândi și a gândi înseamnă a obosi. Începi, deci, ca Mr. Bean, să îți găsești ceva de făcut. Iar românul găsește cel mai bine de făcut în aceste situații să… pozeze. Și încep atitudinile. Priviți la doamna cu rochie mov, lungă, cu franjuri și crăpătură până la șold. Dânsei îi place și șaorma cu de toate, d-aia abia încape în rochia mulată pe forme. Și te întrebi: „Dacă îi place șaorma cu de toate, de ce își pune colanți?” Deci, priviți la dânsa și vedeți cum dansează. Frumos. Elegant. Dar de ce nu aruncă niciun zâmbet? Domn’e, mereu mă întreb, de ce românașii, când dansează, sunt atât de serioși. E chiar supărată. Privește peste oameni, nu fixează pe nimeni. Este deasupra tuturor. Se crede specială. Apoi, în miezul horei, priviți la domnișoara aceea superbă, cu cârlionți și minijupă. Dânsa, de ce stă atât de serioasă? De ce nu privește pe nimeni, de fapt? Încep să cred că doar eu sunt tâmpitul care se zgâiește la lume. De fapt, îmi place să-i privesc pe toți. E adevărat, caut să îmi fixez privirea pe frumos, deci pe doamne și domnișoare. La domni e mai greu, căci simpatici sunt doar bețivii. Ăștia fac lucruri „ce nu se fac”. Adică mai ridică un deget, mai bat pasul mărunt și râd. Cred că d-aia îmi plac. Că râd, domn’e! Că se simt bine și ne arată asta. Cam exagerat, e adevărat, căci chelabaul presupune să nu fie nimic cu bun gust, ci totul exagerat. Dar mă mulțumesc cu această pată de culoare în această masă de impersonal. De ce oare oamenii nu se privesc unii pe alții? De ce anume fug? De ce au mai venit aici? De ce o domnișoară care își încrucișează privirile cu cele ale tânărului de la altă masă nu îi zâmbește. Doar așa, că e ca și cum s-au ciocnit pe stradă și se spune un „pardon”. Dânsele, toate, trebuie să pară a fi inabordabile. Ei, din respect, se îmbată repede, ca să poată să fie slobozi la gură și să prindă curajul libidinosului.

            Apoi, în al doilea rând, chelabaul înseamnă să profiți de fiecare moment de liniște, și atunci începi să vorbești cu cei cu care ai contact, cu cei ce-ți sunt prezentați. Adică încerci să-ți faci cunoștințe noi. Dar, ce să vezi, aici ai parte de situații și mai interesante. Vine un domn în sacou, grizonat, aranjat, cu pieptul în față. Îți spui că e patron, ceva. Și începe să îți dea o lecție de economie. Una pe care să o ții minte. Cum a reușit el. Și începe să numere pe degete, socotind. „Aia costă atât, apoi, dacă mai pui și muzica, și chelnerii, și curățatul mochetei, dai peste atât.” Este o formă deghizată în care își manifestă dezaprobarea că a cerut prea puțin pe meniu și altele. „Simte-te și lasă bacșiș!” Oare asta să fie sau mă duc eu cu gândul prea departe? „Dacă mai pui și electricitatea, încălzirea – fiecare din astea consumă 15 kw/h, ori șase, fă și dumneata socoteala, mie ce îmi mai rămâne? Dar fac astea de plăcere…” Încerc, anemic, să-i dau un sfat: „Știți, dacă în momentul în care se aduce mâncarea, că văd că la toată lumea e adusă în același timp, ar fi frumos ca muzica să fie mai încet, ca să se poată și vorbi, și mânca. Altfel, joacă sarmalele în burtă!” Omul ascultă privind într-o parte, ca și cum ți-ar spune că judecă, după care spune: „Nu! Mă înveți dumneata pe mine cârciumărie? Păi eu fac asta de 20 de ani; se vede că nu prea ești de pe la noi! La noi se cântă, domn’e. Nouă ne place viața. Și eu invit aici doar artiști, nu lăutari de duzină!” Și tot așa. Stai de vorbă cu toți fotbaliștii, cârciumarii și frizerii care îți spun în cor: „Stai să-ți spun eu cum stă treaba!” Sunt siguri pe ei, plini de rolul pe care îl joacă și toți se cred a fi speciali. Și chiar sunt. Până și copilul acela pe care îl văd la altă masă e special. Stă cu picioarele pe scaunul îmbrăcat în pluș, ar părea un copil frumos și curat dacă nu ar fi fost tuns de mamă sau tată după moda stranie a unui anumit grup social cu care un copil nu are cum să „rimeze”. Au ciopârțit copilul pe lateralele capului, tunzându-l zero, în timp ce în creștet și pe ceafă i-au lăsat plete. Apoi i-au prins părul să se vadă că e chel pe laterale. Produce un șoc când îl vezi. Chiar cultural, ai putea crede. Dar îmi spun repede că nu e cazul să judeci pe nimeni. Bine că e special și că iese din turmă. Dar atunci de ce tot ceea ce văd în jur este doar o turmă amorfă, inclusiv cu aceste pete de culoare? Nimeni nu are nimic să-și spună. Toți se prefac că nu privesc la alte ființe umane, doar eu, Mandea, privesc direct persoanele în față, le scrutez și le admir sau mă las purtat de impresii care mă fac să judec, iar după ce judec mă simt prost că judec. Care este esența acestui chelabau? Contrastul, constat. Toți vor să pară ceea ce nu sunt, iar esența lor le iese la suprafață ca un gândac în frunte. Nu ca un păduche, ci ca un gândac. Mă duc să mă relaxez, departe de acei decibeli, pe o canapea din fața toaletelor. Pe aici se perindă multe persoane. Una mai frumoasă ca alta. Ciorăpei eleganți, chiar dacă unele domnișoare au pusă dunga în față, peste genunchi, iar nu în spatele piciorului, cum am văzut eu prin filmele vechi. Vin, se aranjează în oglinda din fața mea, apoi își fac un selfie, țuguindu-și buzele, astfel încât gura devine un sfincter. Sau la asta mă duce pe mine gândul cel rău. Apoi vine un grup de fete și băieți. Domnișoara cu rochiță scurtă este chiar frumoasă. Blonduță, pare decentă. După ce se aranjează discret, strigă spre un băiat, cu o voce de țață, cu multe înalte și timbru de ghișeu: „Vreau să-mi faci o poză aicilișa, lângă florili astea!”, și se dă mai aproape de un ghiveci cu o plantă înaltă. De plastic! Ce este cu lumea asta?, îmi zic. Mă întorc într-o horă, să mă mai mișc. Se fac chiar trei hore într-una, căci e multă lume. Primul cerc să aibă vreo 70 de persoane. Normal, în centru se află vreo trei cupluri. Curajoșii. Știu că ochii toți sunt ațintiți pe ei, dar au avut curajul pe care toți ceilalți nu-l au. Par că nu se simt bine că dansează, ci că au dat peste nas celorlalți cu acest: „na, că noi ne-am băgat în centru!” Căci fiecare știe dintre cei prezenți că devin sursă de bârfă, iar nu de admirație. „Ia uite ce pantofi și-a tras asta! Și nici nu știe să danseze, îi atârnă și o ață colo. I se mai vede și breteaua de la sutien.” Citești asta în ochii celor care îi privesc. Nu direct ca mine, Mandea, ci cu coada ochiului, gândul văzându-li-se pe față. Mă gândesc că e de Doamne ferește să cadă un cuplu d-ăsta! M-aș simți ca la patinaj artistic, la care nu mă uit niciodată, căci nu pot să văd acele spirite libere ale naturii, acele elfițe care cad când fac un triplu axel ce-l ratează. Dar protagoniștii noștri din centru stau serioși. Normal. Dansează și plâng, așa îmi dau impresia. Sunt supărați de acasă. Ea a ținut morțiș să vină, iar el s-a opus. Până la urmă s-a lăsat înduplecat și au venit tăcuți din mașină căci ea i-a făcut o morală: „Mereu pe mine mă lași acasă, nu mă scoți nicăieri, pe când Vasileștii ies săptămânal. Ai văzut cum o ține de mână tot timpul el?” După ce privești la cuplurile serioase din centru, începi să privești la cei de lângă tine. Mai întâi ca să înveți pasul. Apoi ca să nu te plictisești. E a 27 tură de stadion pe care o dau și ăștia nu se opresc nici din cântat, nici din pasul ăsta. „Lasă, îmi zic, măcar învăț bine pasul, să nu-l mai uit. Că repetându-l de 800 de ori, îmi intră în sânge!” Dar parcă simt nevoia să învăț și ceva nou. Nuuu… Mă mai iau din când în când vecinii la dans, între felurile de mâncare ce mi-au stat în gât de la bași, și atunci începe secvența frumoasă a intrării în horă. Încerci să rupi firul și să te introduci. Aiurea, niște babe îți aruncă o privire cruntă și strâng și mai tare mâna celui de lângă ele, spunându-ți, de fapt, „că nu ai ce căuta aici!” Adică contrar ideii de Horă! De legătură socială, de legătură socială strânsă. Încep să-mi dau seama că acest obicei tradițional subliniază o carență a națiunii. Facem hore ca să ne convingem că suntem una, că suntem uniți și că împreună formăm o națiune. Aiureli, căci primitivismul nostru bate orice idee de unificare. „Eu și familia mea!” este sloganul tuturor cocalarilor care nu dau doi bani pe ideea de celălalt. Dar să ieși în lume să te afișezi a fi ceea ce nu ești, p-asta o faci! Românul nu se îmbracă frumos că se simte bine așa, că este în armonie cu un interior al său, ci se îmbracă frumos ca să se deghizeze. Românul e un fel de ninja când se îmbracă frumos. De aceea țoalele stau atât de nenatural pe el; ea merge pe tocuri de parcă pune porumb, pe el stă costumul ca pe gard. Nu fac parte din filmul potrivit, nu pot să învețe alte roluri sociale decât cele care sunt prestabilite din fabrică. De aici și primitivismul adiacent. Nu pot să râd niciodată de o fată de la țară care este scoasă în lume pentru prima oară, iar iubitul i-a cumpărat o rochie nouă. Nu e obișnuită cu purtatul pantofilor cu toc, se simte stingheră și jenată. Dar tocmai în acest moment de sinceritate stă frumusețea ei absolută. Căci brusc, pentru mine, rochia îi vine turnată, iar mersul stângaci devine element estetic pur. Bine, nu este un model pe scenă, mergând ca o felină, dar este de o delicatețe feminină care te poate înfiora. Nu despre acest lucru vorbesc aici. Vorbesc despre țoapa exersată în a purta pantofi cu toc, dar ea merge crăcănat și vulgar, că doar așa se vede la suprafață ce este în sufletul omului. Când râde în rochia ei cu dantelă și purtând perle la gât, dă capul pe spate și hăhăie în barbă de parcă ar fuma trabuc zilnic și se bate cu palmele pe genunchi sau îi dă un cot în piept celui de lângă, uitând că acum „pozăm frumos în țoalele astea și că e inadecvat să faci asta, frumoasă fiind.”

            Apoi mai sunt minoritarii chelabaului. Ăștia se izolează. La fumat. Afară. Într-un frig de crapă pietrele, ei pufăie acolo fără semn de tremurat. Mă duc pe la ei. Poate aici poți să mai schimbi o vorbă, să descoperi un om interesant. Nu prea rezist mult, că e înfiorător de frig. Stau în picioare la o masă rotundă în formă de con și privesc în ceața deasă. Aud ce se vorbește la masa de lângă mine. Un domn rotofei, roșu în obraji, care și aduce în discuție cumva că este magistrat, vorbește despre politică. Critică guvernul, UE. Intru în vorbă cu ei, căci zic că aici e rost de ceva idei. Încântați de noua apariție, oamenii sunt amabili.  Întreb și eu, ca să bag bățul prin gard: „Dacă UE e atât de rea, ce părere aveți de Putin?” Domnul magistrat spune: „Pe Putin îl iubesc, domn’e!” „Aoleu! Dar de ce?” „Păi, ce ne-a făcut el nouă? Ce ne-au făcut rușii nouă? Nimic, domn’e! Sunt singurii noștri prieteni!” Mă cutremură numai gândul de a răspunde sau argumenta, așa că mă ia un frig siberian și dispar înăuntru.

            Chelabau mai înseamnă… și artiștii. Adică acei și acele soliste care cântă puternic și fals, dar care pun mâna la inimă și închid ochii când urcă o notă pe nas, de te miri că nu-i sar mucii pe microfon. Tu faci o grimasă, ridicând colțul gurii și închizând un ochi, că te zgârie pe urechi, dar când vezi că cei din jur trăiesc autentic falsul, te recalibrezi și încerci și tu să intri în hora asta. De plictis, începi să fii atent la versuri. Ei, aici e aici! Chelabaul presupune să fie și un pic de improvizație. Mă uit cu admirație la omul care cântă la acordeon. E un acordeon scump, clar. E electronic. Lucesc ledurile în el ca într-o rachetă de la NASA. Burduful acordeonului nu servește la nimic, căci nu e nimic mecanic în el, așa că omul a renunțat să îl umfle și dezumfle. Scoate tot felul de țipete, unele mai ascuțite ca altele ca și cum instrumentul acesta a fost creat pentru a imita alte instrumente, mai puțin sunetul de acordeon nu îl poate imita. În cutele burdufului, în timp s-au adunat hârtii de câte 50, 100 și 200 de lei, care stau acolo ca iarba. Îi joacă degetele pe clapele negre – toate clapele îi sunt negre – și dă din cap și zâmbește. Constat că ăsta, în afară de mine, e singurul om care privește în ochi pe alții. Ni se încrucișează privirile iar eu râd tâmp la el. El consideră că e un compliment asta, și zâmbește și mai tare, mijește ochii și dă din cap în ritm. Clar, îmi spune: „i-auz-o p-asta!”, și parcă dă și mai tare din degete. Deci, volens nolens, încep să fiu atent la versuri. Caut acolo refugiu, imaginându-mi că de fapt toți au venit aici să asculte, ca la concert, muzica. Și improvizațiile nu se lasă așteptate. Sunt puternic gustate cele deocheate. Vezi cucoane serioase, prefesoare, ce să mai, care zâmbesc și se rușinează când aud acele versuri, dar aruncă ocheade pe sub genele stufoase, ca nu pot să își ascundă plăcerea complice. „Eu țin dragostea cu anu’, cu anu’!”„Și beau vinu’ cu borcanu’, Borcanu’…” și populăul țipă și el al doilea „borcan” ca și al doilea „anu’”… „Iar rachiu-l beau cu sticlaaaaa…” și acum vine licența poetică, pe care toată lumea o cântă, mai ales bărbații: „Și îmi place păsăricaaa”, în loc de „și nu-mi pare rău de nimica!” Doamnele sunt roșii în obrăjori, domnii sunt și ei roșii în obrăjori. Chelabaul e în floare. Toată lumea se simte bine! Noi suntem pe tradiție! Călare!