TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Cercul închis

Veți spune că este cel puțin bizară formularea aceasta – „cercul închis” – căci un cerc, dacă devine „deschis”, nu mai este cerc. Cu toate acestea, folosim adesea această formulă – „s-a închis cercul”, sau „cercul rămâne deschis”.

            La care cerc fac referire aici? La cercul politic. Poate fi citit și „circul” politic. Dar acesta nu s-a încheiat. În continuare asistăm la istericale politice dublate de idiocrații profunde. Partidele nu se reformează. Nu sunt în stare să facă acest lucru, probabil din lipsă de oameni care să aibă o valoare, de aceea tot rotesc cadre care sunt care mai de care mai odioase. Această îmbâcseală, acest blocaj de personal fixat precum granitul constituie „sistemul” despre care se tot vorbește. Sau, așa cum spun alții, constituie imensa nemulțumire care stă să explodeze. În funcțiile de conducere politică nu găsești nimic care să aibă valoare. Sunt plasați în funcții înalte doar nulități morale, profesionale, politice. Singurele excepții sunt două, astăzi: Bolojan și președintele nou ales, Nicușor Dan. De aici încolo nu știm ce se mai petrece. Vor fi și ei înghițiți de mocirlă? Sau vor atrage în jurul lor oameni de valoare? Nu are rost să vorbim despre partide extremiste, căci acolo ai impresia că iadul însuși și-a trimis reprezentanți.

            În fine, nu despre acest cerc doresc să vorbesc. Adică despre un cerc-blocat de atâția ani. Ci despre unul nou, foarte interesant. Pentru prima oară în istoria lumii se vorbește pe față despre o confuzie sau identificare între extrema dreaptă și extrema stângă. Cele două au fuzionat. Cercul s-a închis. Extrema stângă, comunismul, a proiectat toate relele posibile în extrema dreaptă, nazismul. S-a declarat chiar luptătoare cu acest rău absolut. A deturnat atenția națiunilor de la putregaiul adânc prezent în comunism, dând impresia că avem de-a face nu numai cu „răul cel mai mic” în ipostaza comunismului, ci chiar cu un „adevărat bine”. O adevărată „Epocă de Aur” ce încă sucește mințile multor naivi, mai ales occidentali.

            Zilele trecute a avut loc la Paris o procesiune. Asta ca să nu îi spun o manifestație. A naziștilor. Au trecut chiar prin miezul Parisului, defilând pe Bd. Saint-Germain, îndreptându-se spre Montparnasse. O masă de oameni îmbrăcați în negru, de toate naționalitățile, mărșăluind și aruncând petarde. Neînsoțiți de nicio forță de ordine. Miting neautorizat. La minute bune după ce treceau, venea și poliția sau diferite forțe de ordine, probabil între timp alarmate. Mulți parizieni au fost de-a dreptul îngroziți. Au spus că așa ceva nu au crezut că este posibil în această viață și le-au adus aminte de vremurile pe care încă nu le-au uitat. Le-a fost frică până și să fotografieze de la balcoane, așteptându-se imediat să fie „săltați”. Aceste lucruri mi-au fost povestite cu lux de amănunte de un parizian. Mi-a arătat și imagini, făcute discret de îndrăzneți, dar cum acestea nu au o claritate acceptabilă, nu le pot atașa articolului de față. Ceea ce mi se pare, în schimb, extrem de important, este faptul că persoana ridica niște întrebări la care doar unii ca noi, trecuți prin comunism, am putea să răspundem. Iată câteva nedumeriri și ipoteze:

            Uimirea principală constă în acest amalgam de „rase”. Nazismul, după cum îl știm din manuale, se clădește pe ideea de superioritate a unei rase umane și, deci, inferioritate a alteia. Evreii, negrii, țiganii, est-europenii etc. sunt rase inferioare, din această perspectivă, în timp ce arienii ar fi superiori. Pe această idee s-a construit tot restul edificiului ideologic nazist. Deci, întrebarea pertinentă este: cum mai vorbim despre mișcare nazistă în condițiile în care „amalgamul rasial” s-a produs? Marocanul stă alături de francezul blond, de sud-american, de german, de asiatic, de negru etc. Ce fel de nazism mai e și ăsta? Posibil să fi fost și evrei printre cei care alcătuiau acea masă, de ce nu?! Deci, cum se explică asta? Prin închiderea cercului. Adică acolo nu avem de-a face cu niciun nazism sau neo-nazism. Sărmanii naivi se cred într-un film care nu există. De fapt, ei se află sub stindardul lui „comuniști din toate țările, uniți-vă!” Comunismul este internaționalizat și s-a dorit întotdeauna cuceritor de planetă. Și a lucrat încet, la rădăcină, erodând toate valorile occidentale și creștine în zeci de ani. Astfel încât astăzi putem să vedem cum și nazismul a devenit un instrument al comunismului. De fapt, capul șarpelui, comunismul, tocmai a înghițit coada sa, nazismul. În fața paravanului, pentru ochii occidentalilor, defilează povestea „nazistă” ca fiind „soluția” la corupția, sărăcia ș.a.m.d. cu care se confruntă UE. Ei cunosc această marionetă cel mai bine. Comunismul le-a scăpat, fiind ceva prea exotic pentru ei. Așa că nu văd deloc marionetistul, nu văd capul șarpelui ca fiind actantul. În partea cealaltă a Europei, în România, Polonia, Slovacia, Ungaria – într-un cuvânt, în est – nu merge să fie prezentată aceeași poveste „nazistă”, căci oamenii ăștia nu pot fi păcăliți cu această marionetă. Nu pot nici să pronunțe cuvântul „comunism”, căci încă e proaspătă suferința și mulți știu bine istoria. Așa că marionetistul rus folosește altă scenetă. Dușmanul este UE! Este Occidentul. „Depărtați-vă de el! Eliberați-vă! Fiți liberi și independenți!” Cu alte cuvinte, izolați-vă, ca să putem să vă culegem noi. Episodul sinistru prin care țara noastră a trecut din noiembrie până zilele trecute se numește atac cu artileria grea a comunismului. Reacția lui Dughin, ideologul de la Kremlin, după ce preferatul doi al său, Simion, a pierdut alegerile, este cea mai edificatoare în acest sens. Am putea spune că l-a enervat cumplit acest eșec, acest plan al KGB-ului care acționa concertat, prin presiunea SUA, care deja este o gubernie rusească. Au pierdut marioneta ventriloc, cel care ne farmecă încă cu citate din Antonescu, Stăpânul Inelelor și alte filme, de ai impresia că ai de-a face cu un adevărat Mesia. Apoi au pierdut și marioneta golan, cel care era idolul maselor needucate. Iar asta a fost prea mult. De aceea Dughin îndemna imediat la revoltă, la Revoluție, la Război civil! Exact cum agentul Simion, de la volanul mașinii, îndemna la jupuirea de vii a celor care au respins candidatura ventrilocului. Undeva, speră Rusia, va ceda zidul, iar orcii vor putea intra în cetate. Mordorul începe să nu mai aibă răbdare. Preocupat să mențină războiul în Ucraina, obosind Europa în cheltuieli pentru a-i susține pe ucraineni, încearcă același scenariu sovietic, de a interveni la un moment dat ca „eliberatori”. Eliberatori de UE! Căci de SUA ne-au „eliberat”, deoarece Krasnov de la Washington fie nu pricepe o boabă economie și politică, fie, așa cum a spus senatorul Jeff Merkley din Oregon lui Mr. Ch. Lando: „What else could do mr. Trump that a Russian asset couldn’t done?” – „Ce altceva ar fi putut face domnul Trump, pe care un agent rus nu l-ar fi putut face?”; referitor la toate acțiunile lui Trump încă dinainte de a-și lua mandatul, fascinând cu marionetismul său o bună parte a populației americane. Oricum ai privi comportamentul lui Trump, te întrebi, ca american, prin ce s-ar deosebi de un agent KGB. Și nu prea poți găsi nimic. Încă un cerc s-a închis.

            Acum, când am scăpat de răul cu adevărat absolut, nu înseamnă că am pus batista pe țambal. Ar fi cumplit. Acum am enervat marionetistul. În lunile următoare va introduce un alt plan, căci birourile KGB au planuri la planuri la planuri. Nu au cum să obosească, deoarece ideologia comunistă, indiferent de numele pe care îl poartă, este mult mai puternică decât religia. Ortodoxia rusă este un fel de satelit, de anexă a acestei religii comuniste; a fost demult înghițită de Mordor. Cercul închis de acum constituie un fel de certificat de naștere al fanatismului religios comunist. Rușii, normal, în acest sens, consideră că ei nu au plecat la război! Faci pușcărie dacă spui asta în Rusia. Nu degeaba se ocolește acest termen. Occidentul nu înțelege, și nici est-europenii, de ce această aversiune pentru un cuvânt care redă o situație de fapt ce corespunde total termenului. „Normalitatea” aceasta provine exact din această dimensiune religioasă a comunismului. Rușii nu se consideră în război, ei sunt misionari ai noii religii planetare. Vor să treacă la nivelul de religie oficială, înbisericită, dacă doriți. Asistăm la certificarea nașterii misionarismului întru instituirea Epocii de Aur. Lupta aceasta a lor o văd a fi până la moarte. Așa cum senatorul american întreba, întreb și eu: Ce altceva ar fi războiul acesta pe care un fanatic religios nu l-ar duce?