TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Ce înseamnă „Sistemul este de vină”?

Chiar dacă am mai vorbit despre tema aceasta, am să o reiau, punctând din nou câteva aspecte cu privire la această formulă care circulă necontenit în societate. Fac acest lucru deoarece am văzut cum oameni apropiați, foarte inteligenți, atunci când folosesc această formulă – „Sistemul este de vină!” – îi dau un înțeles neadecvat. Am să recurg la teoria politică și la sociologie pentru a puncta în continuare explicația.

            Prima confuzie. Expresia este folosită de cele mai multe ori pentru a exprima o neputință socială și/sau politică. Prin „Sistemul este de vină” se încheie o discuție sau se dă un fel de explicație rațională pentru un fenomen social-politic. Ceva de genul… „se petrec lucrurile astfel deoarece intervine legea gravitațională”. În fond, sensul nu este chiar eronat. Ci doar deturnat. Asta pentru că prin „sistem” se înțelege în toate aceste cazuri …. „oameni ai sistemului”, „reprezentanți”, „oameni din umbră care ar trage sforile”, „oameni influenți”. Într-un cuvânt, „sistem” este un nume generic dat „omului”. Or, lucrurile nu stau așa. Confuzia este mare; „sistem” nu este egal cu „ființă umană care ar controla pe acesta”.

            A doua confuzie. Dacă păstrăm direcția corectă indicată de termenul „sistem”, ca angrenaj funcțional de elemente care au un scop, o finalitate, atunci de astă dată confuzia se instalează la nivelul explicației însăși. „Sistemul este de vină”, care are din nou sensul concluziv, de încheiere a unei discuții, având rolul de „stop-joc”, căci este un fel de quod erat demonstrandum, tinde la o nouă confuzie în sensul că simplifică extrem de mult lucrurile.

            Cum apar confuziile de mai sus? Prima, prin subsumare și/sau comasare de termeni – sistem devine sinonim cu omul politic, puternic – și prin simplificare, după modelul științelor exacte. Complexul de fenomene prezente în științele exacte, știm prea bine, pot fi abstractizate, simplificate, reduse la un set fundamental de operații și/sau relații care se pot exprima foarte bine matematic. Așa sunt construite legile fizicii care explică foarte bine un complex al fenomenelor naturii. Și aici lucrurile funcționează foarte bine așa. Cheia, limbajul naturii a fost descoperit, iar aceasta/acesta este matematica. Lăsăm deoparte procesele îndelungate, experimentele și teoriile care se ridică și se îndepărtează pe măsură ce sunt verificate, rafinate, îmbunătățite etc. Strict vorbind, fenomenul fizic natural se pretează foarte bine unor astfel de simplificări și formulări „simple”. În schimb, cea mai mare confuzie pe care cineva poate să o facă este să considere că fenomenul social ar avea un același statut sau un același grad de complexitate precum un fenomen natural. Chiar mari sociologi au căzut în această capcană. A. Comte însuși, părintele sociologiei, considera chiar că fenomenul social este un fenomen natural, deci poate fi explicat cu metoda fizică (și apoi, are dreptate când spune că societatea face și ea parte din Natură!). Legile sociale exprimă mecanismul de funcționare al fizicii sociale. Or, lucrurile nu stau chiar așa. Fenomenul social este extrem de complex, face parte dintr-un alt ordin de complexitate. Așa cum avem un ordin natural mineral, care ar constitui primul ordin de complexitate, avem și un ordin doi, cel biologic, care în mod evident se supune unor alte niveluri de complexitate și legi. La fel, există și un ordin trei, cel social – uman în primul rând, dar poate fi extins și la alte ființe sociale – care, din nou, iese din sfera ordinelor anterioare, prezentând alte principii și legi care să explice nivelul de complexitate care acum atinge niveluri extrem de înalte.

            Așadar, atunci când vorbim despre „sistem” în sensul social-politic, termenul nu mai are nimic de-a face cu sensul pe care l-am atribui atunci când vorbim despre „sistem al naturii”, sau „sistem matematic”. Să amintim sensul prim, de dicționar: [prin „sistem” se înțelege un] „Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit.” (DEX)

            Astfel, revenind, cei care folosesc adesea această formulă („sistemul este de vină”), prin asta înțelegând fie metaforic că ar fi vorba despre oameni ai sistemului care ar acționa în mod deliberat pentru a controla lucrurile în avantajul lor, se înșală! Cum? De ce? Pentru că avem de-a face cu un fenomen atât de complex încât scapă acestei explicații intuitive și analogice; iar simplificarea în acest caz face mai mult rău decât bine. „Sistemul” social-politic este unul autonom și autoreglatoriu, exact ca în sfera biologică. De la un anumit nivel de complexitate, un sistem oarecare tinde să se autonomizeze. Acest lucru îl percepem astăzi și în cadrul altui sistem – cel informatic. Vorbim de astă dată despre „inteligență artificială”. Mulți arată că nu este vorba despre „inteligență” în sens uman, de facultate de cunoaștere, decât în sens metaforic. În schimb, pericolul unei astfel de „inteligențe” este cu adevărat prezent nu atât că ar semăna cu inteligența umană, cât pentru faptul că nivelul de complexitate a atins pragul de la care s-a transformat sau se poate transforma în „sistem autonom și autoreglatoriu”. Iar acest lucru sperie aici, căci sistemul se rupe de controlul imediat al creatorului său. La fel stau lucrurile și în societate, atunci când folosim termenul de „sistem social-politic”. Factorul uman se subsumează de astă dată „sistemului”. Nu există niște indivizi anume – puțini la număr – care ar avea o putere infinită și care ar trage sforile sistemului în propriul avantaj. De fapt, lucrurile sunt și mai complicate decât atât, în sensul că acești indivizi ar putea exista Și ei foarte bine, lucru care ar complica și mai mult lucrurile (am avea pe de o parte un factor uman puternic care trage avantaje dintr-un control limitat al sistemului pe care l-au înțeles foarte bine, putând manipula anumite elemente până la un anumit nivel, iar pe de altă parte avem sistemul mare, autonom, autoreglatoriu care funcționează independent de ființa umană. Veți spune, desigur, că dacă ar dispărea oamenii, sistemul ar cădea. Desigur, dacă se atinge un anumit prag de distrugere a elementelor alcătuitoare, sistemul ar fi afectat.). Aparența de raționalitate și de acțiune rațională din partea sistemului nu provine de la conlucrarea unor inteligențe umane anume, ci de la ordinea interioară a sistemului social-politic. Avem de-a face cu o structură imensă, complexă, ordonată, deci este foarte ușor să introducem analogia cu rațiunea umană aici. Chiar dacă originar lucrurile au fost în mâna omului, în sensul că acest „sistem” a fost creat, planificat, pus într-o arhitectură care avea un anumit scop, după cum marii teoreticieni ai social-politicului au gândit (Platon, Machiavelli, Locke, Hobbes, Montesquieu, Rousseau, Berlin etc.), creându-se ceea ce azi numim Statul de drept, lucrurile s-au schimbat în sensul că această construcție s-a dezvoltat și s-a complexificat (după cum ar spune un E. Morin) până a atins pragul de autonomizare și auto-reglare. Schimbați oamenii care se află la putere – vedeți asta la fiecare perioadă de alegeri – și veți schimba Sistemul! Ați auzit adesea această formulă, mai ales în perioada acestor alegeri. Fals! Care este explicația? Factorul uman nu mai contează. Puneți pe X în locul lui Y într-o funcție, lucrurile nu se schimbă radical, chiar dacă personalitatea lui X este complet diferită de cea a lui Y. Asta pentru că Sistemul prevalează! Schimbați sistemul de vot sau alte elemente vitale sistemului și atunci schimbare vizibilă va apărea. Asta dacă Sistemul nu se auto-reglează imediat, având propriul „sistem imunitar” care tinde să elimine factorii destabilizatori.

            În concluzie, blamul adus sistemului, oricât de îndreptățit ar fi el, căci atacă sau elimină chiar voința individuală, prezintă în primul rând un risc de înțelegere. Or, se știe că primul element care face ca ignoranța să se perpetueze este acela al confuziei și neînțelegerii adecvate a modului cum funcționează un lucru. Am observat cu bucurie și neliniște în același timp cum tinerii se raportează la Stat sau la Autoritatea politică și socială. Sunt, în general, două categorii de raportări. Prima, în care tinerii vorbesc despre „normalitatea ca Statul să facă x sau y” (unde x și y sunt acțiuni percepute a fi imorale sau anti-umane chiar), aceștia acceptând („Sistemul este de vină! Punct. N-ai ce să faci!”) sau integrându-se perfect în lume, în sistem, iar a doua, în care tinerii văd viața ca pe o luptă cu Statul/Autoritatea social-politică (cu extindere spre tot ceea ce ar purta numele de „autoritate”). În acest ultim caz individul, prin generația tânără, încearcă într-un mod cât se poate de natural să se opună acestei presiuni imense a Sistemului vinovat. Chiar dacă și acum întâlnim alte confuzii de care ne vom ocupa poate altă dată, ideea de fond rămâne: individualitatea umană se află în pericol, sufocată fiind de o forță supraindividuală care tinde să o dizolve pe prima. Ortega y Gasset consideră că dinamica generațiilor – care alcătuiește din nou un supra-sistem, va regla acest fenomen în timp. Așadar, nu avem de făcut nimic altceva decât să așteptăm să se nască acea generație care înțelege foarte bine cum să combată vinovăția Sistemului și să-l subsumeze din nou Omului!