Când spunem că „cineva nu are niciun Dumnezeu” este echivalent cu a spune că „nu are nici mamă, nici tată”. Mai împăciuitor academic ar însemna că „nu are scrupule” sau „calcă pe cadavre”. Seria poate continua în intensități diferite, cu nuanțe deosebite. Logic vorbind, am vorbi despre cineva care este lipsit de sentimente, moralitate sau chiar izolat complet de societate. A nu avea niciun Dumnezeu înseamnă că nu poate fi introdus în nicio clasă. Este unic în felul său, dar unicitatea nu este a geniului, ci a răului; fie sărac în ultimul hal, de nemaivăzut, fie este un malefic ce habar nu are de principii etice, de aceea fiind un fel de stranietate a naturii rătăcită printre ființele umane.
Dar formula ascunde sensuri și mai profunde. Care sunt teologale fundamental. Și nu mă refer la imediata interpretare, cea a lipsei de credință absolută; cineva lipsit de Dumnezeu care nu are credință, este a-teu sau altele. Aici este vorba despre o carență de ființialitate. Nu spunem: cutare e lipsit de Dumnezeu, decât dacă dorim să arătăm că este în afara oricărui fior al transcendenței. Și nu credința este vizată aici. Ci ceva mult mai profund.
A nu avea niciun Dumnezeu înseamnă până la urmă a fi în afara creației și de aici a fi mort împreună cu Dumnezeu. Rămâne, totuși, acest „a avea”. Îl am pe Dumnezeu în mine și cu mine, iar acest lucru instituie și o formă de dualitate – eu și El – o separație care este și sfioasă, și modestă. Ne plasăm, cu alte cuvinte, în afara lui Dumnezeu din rușine. Adam, după alungarea din Paradis, l-a pierdut pe Dumnezeu, nu mai era cu el și nici nu îl mai avea. În acest sens a ajuns să spună și Nietzsche vorba sa cumplită: „Dumnezeu a murit.” / Gott ist tot, devine, din nou, o formulă subtilă, mai ales în această traducere care, în română, introduce un trecut. Dumnezeu (ist) este mort, precizează această ființă prezentă ce nu mai este. Atunci, ce rămâne? O rătăcire inerțială. Dacă Dumnezeu se retrage din lume, asta nu înseamnă că a părăsit-o complet. De fapt, el mai mult s-a ascuns în lume sau a ieșit din aria vizuală a omului; ne privește El în continuare, chiar dacă noi nu îl mai vedem așa cum Adam îl întâlnea zilnic prin Grădina Raiului, adică fiindu-i prezență pură. Așadar, Dumnezeu este mort, iar omul nu are niciun Dumnezeu exprimă esența pură a pierzaniei. Omului îi este luată fundația, valoarea supremă, astfel încât nici măcar animal nu mai este. Rămâne într-o izolare pe care nu o are nici măcar mineralul. Căci mineralul încă se susține în Dumnezeu, avându-l în sine pentru a putea să existe, pentru a fi consistent; piatra se dizolvă dacă nu este ținută laolaltă de o forță. Și omul, in corpore, adică mineralizat, există în continuare doar în virtutea acestei stări naturale. Dar el, Omul, este complet abandonat, izolat și rămas ca cea mai ciudată și paradoxală creatură. Se miră și Dumnezeu că încă mai plutește, precum o flacără sau scânteie care zburdă haotic pe luciul unei ape și ne stârnește uimirea acestei existențe paradoxale printr-un „cum de este posibil așa ceva?” Haosul omului care nu are niciun Dumnezeu este întunericul neputincios ce nu va putea vreodată să cuprindă vreo lumină autentică. Este această scânteie scăpată din foc, din mănunchi, care sare pe luciul apei aiurea, până când inerția i se stinge într-o înghițire de apă, înghițire ce anulează anomalia naturii. Pentru câteva fracțiuni de secundă se poate spune că apa arde. De fapt, pentru câteva fracțiuni de secundă, nici măcar apa nu știe ce să facă în prezența acestei scântei a-normale, să o înghită sau să o respingă?!.
Omul care nu are niciun Dumnezeu este omul mort. Dumnezeu este mort în noi și noi l-am omorât. Asta o spune Nietzsche explicit. „Îl căutăm pe Dumnezeu… Dumnezeu este mort! Și noi l‑am ucis! Suntem cei mai mari asasini din toate timpurile.” (Die fröhliche Wissenschaft – Știința voioasă, în secțiunea §125). Secțiunea unde spune acest lucru Nietzsche e intitulată Der tolle Mensch, adică Nebunul. Dumnezeu nu este, așa cum cu multă emfază religia încearcă să ne spună, dincolo de noi, fără să adauge decât extrem de rar și sporadic și o continuare a acestui „dincolo”. Ni-l servește pe Dumnezeu ca pe un obiect, de aceea îl și negustorim ca la piață, fentându-l atât de mult și păcălindu-l. Căci „a păcăli” sună extrem de aproape cu „a păcătui”. Această „imagine sonoră” își are originea chiar în originea lor comună. Căci verbele acestea provin din aceeași rădăcină indo-europeană: pac– / pek– / pak– ce înseamnă a devia, a rătăci, a devia de la adevăr. Păcălitorul Păcală este cel care te abate voit, ludic, de la o cale, dându-ți iluzia unui adevăr ce rămâne veșnic în ascundere. Păcătosul se amăgește pe sine, deviind moral, pierzându-se fără voie în minciună. Or, adevărul, grecește vorbind, ἀλήθεια = a-letheia, înseamnă „scoatere din ascundere, din uitare”. Când cineva are un Dumnezeu, înseamnă că are un adevăr, fie găsit, fie de căutat. Este pe cale să și intenționează să îl găsească. Cel fără de Dumnezeu este în rătăcirea absolută în neadevăr și rupt de ființă. Haotic se zbate pentru câteva secunde peste apele care nici ele nu îl doresc. Asta pentru că acea persoană nici nu mai caută, nici nu mai găsește. Nu mai are nici măcar acea doză de fie ce o fi, pentru că ființa i-a fost anulată de Sine. Așadar, acest Dumnezeu oferit cu mărinimie de religii a fi dincolo de noi, de lumea aceasta, acceptând în barbă, când teologii pun întrebări stânjenitoare, că s-ar afla „și în noi”, preferă acest statut al Său de extra-terestru. Noroc că avem Evanghelia după Ioan, cea în care se pune accentul extrem de mult pe Dumnezeul interior, cel de dincoace ce doi, cel care este prezent și într-o neascundere orbitoare. Cel ce nu are niciun Dumnezeu, înseamnă, în cele din urmă, că nu se are nici pe sine. Este omul care și-a pierdut sinea și sinele. În sinea sa nu e nimic, iar sinele său este plecat, rătăcește pe câmpii, cum ar spune cei din religiile „primitive”, căutând prin diferite ritualuri să readucă în corp sufletul rătăcit. Este doar un corp gol ce rătăcește. Doar atât.
Facebook
WhatsApp
TikTok
