TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Ce este just și drept în același timp?

Despre cele ce urmează a fi citite aici am mai discutat cu alte ocazii. Problema este extrem de spinoasă. Vine și revine constant în mentalul colectiv deoarece exprimă un dezechilibru undeva, iar pentru acest lucru aducem din nou în discuție problema. Așadar, am să încerc să procedez sistematic.

  Problema în cauză privește fundamentele dreptului. Sau, mai exact spus, o chestiune ce aparține filosofiei dreptului. Iar cheia de boltă o constituie separarea sentimentului de intelect/rațiune în relație cu dreptatea. Avem cu toții un anumit sentiment de dreptate. Mergem pe stradă și vedem cum cineva fură geanta unei doamne. Știm imediat că un act de nedreptate s-a făcut. Habar nu avem ce articol din codul penal sau civil este încălcat. La fel și în cazul în care un animal este chinuit. Extindem sentimentul de dreptate și în afara speciei. Atingem un element etic fundamental. Dimensiunea etică privește Binele, desigur. Iar Dreptatea, din acest punct de vedere, se întâlnește cu Binele. Știm că s-a realizat un act de dreptate, îl măsurăm, după binele pe care l-a produs. Mai mult sau mai puțin binele ca efect al dreptății. Numai că acest sentiment de dreptate suferă unele „perturbări”. Adică este rapid estompat și corupt de un sentiment și mai puternic, care îl reduce la tăcere. Acest alt sentiment este egoismul/dorința de a ne face bine cu orice risc, chiar dacă am deranja pe alții. Acest sentiment îl „bate” pe cel de dreptate. Nu mai vedem clar situația. Sentimentul de dreptate, natural, se încețoșează și devine neclar când un sentiment mai puternic îl sufocă. Nedreptățim pe altul pentru a ne da un „drept” nouă. Numai că în această situație nu mai putem vorbi despre „dreptate”. Dacă, pentru a-mi fi bine mie, eventual păcălindu-mă că produc un bine oarecare și celorlalți, prin „contagiune”, supun unui risc crescut o populație întreagă sau îi provoc chiar pagube, atunci nu mai poți vorbi despre un sentiment de dreptate altfel decât în sensul că este „corupt”. Vezi prost situația. Ești orbit de propriul interes care obstrucționează sentimentul de dreptate expus anterior. De exemplu, politicienii noștri – mă refer la cel locali – sunt ferm convinși că ei fac un bine tuturor dâmbovițenilor dacă aprobă și susțin proiectul minicentralei nucleare de la Doicești. Nu numai că sunt convinși că fac un bine, dar acțiunea lor este și îndreptățită, adică în-drept. Atât la nivelul de „senzație” – au convingerea că fac un lucru drept – cât și la nivelul juridic – sunt „acoperiți” de lege. Poate doar o dreptate înțeleasă în sens teologic, adică un act dictat de divinitate să-i mai poată face să se gândească de două ori la efectele acestei decizii pe care o au luată. Dar sentimentul de bine/dreptate pentru propriul interes – căci acest proiect nu se face fără să nu fie oferit un beneficiu personal unuia sau altuia – bate orice alt gând sau sentiment, fie el trimis de divinitate sau de un reprezentant al divinității sau de un amărât de pe marginea străzii.

            Având în vedere acest aspect ușor de corupt al sentimentului de dreptate, omenirea, încă din antichitate, s-a gândit la ameliorarea sau perfecționarea acestuia. Cum să facem să nu mai fie atât de fragil acest sentiment de dreptate?, s-au întrebat oamenii. Romanii, în special, au ajuns să deplaseze dreptatea din sfera sentimentelor spre cele raționale. Așa a apărut Justiția ca instituție anexată unui aparat de stat. Dreptatea nu se mai face în funcție de sentiment, ci în funcție de purul calcul rațional. Sentimentul s-ar dori chiar eliminat definitiv din acest mod nou de gândire. Unii autori contemporani repun totuși în discuție această posibilitate de a rupe definitiv sentimentul de rațiune în actul juridic (de exemplu Frank Fleerakers, decanul facultății de drept din Louvain). Ce se întâmplă acum, când rațiunea și intelectul preiau administrarea dreptății? Se creează legile. Și un întreg sistem de aplicare și interpretare a lor apare acum, împreună cu pedepsele care sunt asociate – bazate pe un principiu de echitate și egalitate, în funcție de sistem – în cazul în care legile sunt încălcate (a se vedea clasica lucrarea a lui Beccaria – Despre infracțiuni și pedepse). Acum se spune: „putem măsura mult mai bine când o acțiune este dreaptă sau nu, anume nu ne mai raportăm la sentimentul de dreptate al unor indivizi, fie ei și aleși, precum ar fi „înțelepții satului”, și acum le judecăm în funcție de cum sunt aceste acțiuni în relație cu o lege acceptată anterior.” Unitatea de măsură a dreptății este dată de corespondența sau concordanța dintre acțiune-interpretarea acțiunii-și legea elaborată de o instituție statală oficială. Oricât de dură ar fi o lege, aceasta este lege, adică, din moment ce a fost aprobată ca fiind funcțională, ea produce efecte. O acțiune umană oarecare este imediat sancționată ca fiind nedreaptă dacă încalcă respectiva lege. S-ar părea că povestea nu s-a încheiat. Alte probleme apar în acest moment. Dacă egoismul și interesul propriu au fost eliminate prin scoaterea dreptății de sub sentiment, acum ne confruntăm cu alte probleme, considerate uneori și mai mari. Este o lege nedreaptă? Poate să existe așa ceva? Aparent am vorbi de o contradicție în termeni. O lege este garantul dreptății. Din moment ce o lege este aprobată, ea garantează dreptatea chiar dacă sentimentul unuia sau altuia, sau chiar a tuturor, este că respectiva lege s-a îndepărtat de ideea de dreptate. Sistemul rațional legal face calcule reci, raționale, „eliminând sentimentele acestea”. Oricât de aparent nedreaptă este o lege, ea este garantul dreptății, ar spune un om al legii. Politicul, în schimb, consideră că pot exista totuși legi nedrepte. Ce se face în această situație? Știința politică oferă soluții – revolta! Grupul de indivizi are dreptul să se revolte în fața unei legi nedrepte și poate cere schimbarea acesteia. Dar cine măsoară acum „gradul de dreptate”? Nu se revine tot la sentiment? Masele, grupurile de oameni nu apelează direct la sentiment când spun că o lege e nedreaptă? Doamna Mungiu-Pippidi a spus că „juriștii care consideră că decizia CCR cu privire la respingerea candidaturii la președinție a doamnei Șoșoacă este nedreaptă sunt analfabeți funcționali”. Adică, ar spune doamna Pippidi, cei care contestă o decizie a celei mai înalte curți de justiție din țară, sunt în afara înțelegerii fundamentale a modului cum funcționează sistemul. Este aberant ca o contestare să vină, mai ales din partea unor oameni care lucrează în justiție. Înseamnă că aceștia nu au înțeles meseria pe care o practică. Doamna Pippidi atrage atenția în legătură cu acest aspect, spunând deci că „nu ai voie, cel puțin ca om al justiției, să spui așa ceva. Apelezi și tu, precum indivizii oarecare sau ca masele, la sentimente, or CCR nu funcționează pe sentimente. Trebuie să accepți decizia fără să cârtești, altfel nu mai ai de-a face cu un act de dreptate.” Confuzia este și mai mare, nu-i așa? Căci apare un individ care ar putea să întrebe: Dar, doamnă Pippidi, acceptați în situația aceasta că dreptatea nu are nimic de-a face cu actul juridic. Nu se face un act de dreptate, ci se împlinește un simplu act juridic. Deci, Juridic nu e egal cu Drept! Iar prin extindere, înseamnă că Just nu e sinonim cu Drept.” Problema se adâncește. Se pare că o prăpastie cumplită se cască între rațiune și sentiment. Noi, indivizii de pe margine, simțim autentic că avem de-a face cu un act de nedreptate, ca în cazul animalului rănit sau ca în cazul hoțului. Nu încape îndoială că avem acum, în această situație, un autentic și puternic sentiment că s-a produs o nedreptate. Extindem automat și normal acest sentiment și îl opunem întregului sistem juridic pe care îl considerăm… nedrept! Cumplită situație. Se prăvale un sistem! Ținem cont de ce spune rațiunea sau sentimentul? Cine are dreptate? Căci nu se poate spune că nimeni sau că ambii! Mulți spun chiar că Justiția nu se ocupă cu a face dreptate. Sau, dacă doriți dumneavoastră, așa cum am spus mai sus, va fi dreaptă o decizie doar în măsura în care aceasta este corectă din punct de vedere juridic, a parcurs toți pașii și a respectat toate procedurile juridice. Justiția menține doar iluzia unei dreptăți. Este pragmatică, caută să ofere un reper și o soluționare rațională, bazată pe calcul strict pentru diferite situații. Pentru a împăca pe „sentimentaliști” menține termenul de „dreptate”, dar se pare că acesta nu se soluționează și explică pe deplin în sfera aceasta. Dreptatea rămâne ceva strict de analizat filosofic și teologic. Și etic, după unii. Când vrei să vezi cum este de fapt dreptatea aceea pe care am dori-o în lume, ne gândim la Dostoievski, la cât de tare l-a frământat și pe el această problemă, când a scris Crimă și pedeapsă, problematizând relația dintre dreptate-bine-rău.

            Așadar, revenind la titlu și concluzionând, ce anume este just și drept în același timp? Universal vorbind, doar Divinitatea! Dacă am încredința actul juridic unui Solomon, ca fiind o voce autentică, necoruptă, a divinității, atunci poate că am putea vorbi de așa ceva. În rest, Iisus se pare că dă soluția: „Dați Cezarului ce e al Cezarului!” Lumea aceasta este guvernată de Justiție. Lumea cealaltă, de un sentiment de Dreptate. Se pot împăca cele două? Sporadic, laconic și ocazional! Coruptibilitatea pune mâna constant pe ambele lumi. Disoluția universală duce la un război continuu!