Deoarece de foarte multe ori am fost acuzat că promovez idei anarhiste – asta pentru că îmi exprim o critică generalizată asupra clasei politice – simt nevoia de a descrie puțin ce înseamnă anarhismul ca teorie politică. Cei mai mulți oameni consideră anarhia – și anarhismul – ca fiind răul absolut ce se petrece într-o societate. A respinge întreaga clasă politică, în sensul de a o critica și a o considera incompetentă, chiar nocivă, duce imediat la un teren anarhic. Adică, dacă vă exprimați în acest sens, cineva se va exprima în acest fel: „dacă nu ești de acord cu nimic din politică și respingi totul, înseamnă că ești anarhist!” Tot de obicei, cunoștințele oamenilor cu privire la anarhism se reduc la o singură propoziție: anarhia înseamnă haos social și politic. Deci, doriți așa ceva? Decât anarhie, mai bine politicieni corupți, incompetenți, nocivi etc. Acesta este argumentul curent. Eu nu m-am considerat niciodată a fi anarhist, deși simpatizez unele idei de-ale sale.
Să vedem ce reprezintă anarhismul, ca teorie politică. Este extrem de seducător, nu pot să spun că nu este astfel. Deci, judecați singuri!
Cine conduce în anarhism? Niciun guvern! Direct poporul. (este o utopie, desigur, deși în condițiile tehnologice de astăzi, s-ar putea considera că ar fi posibil printr-un sistem de referendumuri). Ce rol are populația/națiunea? Să fie informată continuu, să controleze producția de bunuri, la fel și distribuirea bunurilor. Cine sunt figurile mari ale doctrinei acesteia? M. Bakunin, Godwin, Proudhon… În practică îl vedem? O reacție puternică, adică o implicare puternică de tip anarhist s-a manifestat la începutul anilor 90, cu mișcările anti-globalizare. Simpatizați ideile anti-globaliste? Puteți fi acuzați de anarhism!
Această teorie politică are în centrul său ideea de non-coerciție. (nu haosul, cum se spune!) A luat naștere imediat ce au apărut statele-naționale în secolul al XVIII-lea, și a căpătat tot felul de forme, care poartă denumiri precum: anarho-mutualism, anarho-individualism, anarho-socialism, anarho-comunism. Spre sfârșitul secolului al XX-lea, anarhismul a fost preluat de anumite minorități – studenți, femei, mișcările ecologiste… Anarhismul a creat comunități experimentale, proteste pașnice, rebeliuni violente și o literatură vastă și variată dedicată realizării libertății umane. În mod curent, termenul tinde spre a crea în imaginarul social ideea sau imaginea haosului, a atentatelor, crizelor care aneantizează ordinea lumii. Această imagine a fost întărită în primul rând cu ajutorul unor creații culturale. Cel mai mare sistem cultural anti-anarhist îl reprezintă Hollywood-ul care prezintă tot felul de distopii, printre care am putea așeza în vârf celebrul Mad Max, cu acele bande de rockeri care sunt de o violență extremă, în care doar legea unui lider primează. Cu toate acestea, istoric vorbind, sunt anarhiști care doresc revoluții politice, alții pun accentul pe reforme, dar foarte mulți susțin puternic pacea! Un prim semn al gândirii anarhiste își are originea în Platon (428-348 î. Hr.), în Republica. Comunismul, mai târziu, în același punct își va găsi originea. Desigur, Platon nu poate fi acuzat nici de comunism, nici de anarhism în sensul dat după secolul al XIX-lea.
Am să menționez acum câteva figuri culturale care au creionat teoria anarhistă.
1793 – William Godwin – Enquiry Concerning Political Justice
1840 – Joseph Proudhon – Ce este proprietatea?
1879 – Peter Kropotkin – Le Révolté
1881 – Benjamin Tucker creează un ziar – Liberty, Not the Daughter but the Mother of Order.
1882 – Mikail Bakunin – Dumnezeu și Statul.
Acestor câteva titluri se pot adăuga foarte multe altele. Există, de asemenea, un anarhism de dreapta. Extrem de intelectualizat. J. Ellul este un reprezentant de seamă al acestuia. Iar în Antichitate, poate că cel mai „anarhist” ar fi Zenon, cel care spune că absența guvernării reprezintă adevărata natură umană, a armoniei dintre oameni.
Dar prima doctrină anarhistă ar putea fi considerată cea a filosofului englez William Godwin (1756-1836), expusă în lucrarea O cercetare asupra justiției politice și a influenței sale asupra virtuții și fericirii generale. În această carte el exprimă o idee extrem de actuală astăzi în anumite ramuri științifice (Rupert Sheldrake, Benjamin Libet et alii), anume că ființa umană, împreună cu între universul, evoluează. Această evoluție spre un anumit grad de perfecțiune are o frână puternică. Aceasta provine de la formele de guvernare, care împiedică ființa umană să își folosească rațiunea. Politicul exploatează – după cum vedem și în zilele noastre – latura instinctivă și primitivă a omului. Accentul nu este pus niciodată pe educație sau cultură, căci aceste lucruri împiedică puterea să se desfășoare liber, urmându-și propriile interese. Mai bine blocăm individul decât să blocăm puterea! – aceasta este deviza politicului. Ridicând acest blocaj politic, spune Godwin, apare iluminarea și educarea individului. Omul poate să trăiască în liniște și pace, în comunități mici, non-conflictuale. Scrierile lui Godwin au influențat și literatura. Prin fiica sa, ideile sale au pătruns până la Mary Shelley (Frankenstein). Teoria politică a lui Godwin pune accentul pe comunitățile mici, care se pot organiza armonios în afara unei constrângeri statale. Această teorie a influențat mai târziu pe Charles Fourier (1772-1837). Multe dintre ideile sale cu privire la coerciție, mecanizare și mecanicitate, dezumanizare, ruptura dintre clasele sociale au apărut dintr-o critică a Revoluției Industriale. Pasiunile umane trebuie canalizate, spune el, spre armonizarea dintre indivizi. Iată, așadar, cât de departe este „haosul” anarhismului văzut prin ochii imaginarului social.
Dar să mergem la doctrină. Teoriile anarhiste acoperă un spectru foarte larg – se merge de la a considera că proprietatea este un furt (dând apă la moară comuniștilor), până la cei care spun că proprietatea este un drept inalienabil. La fel, tot sub anarhism intră o ramură care propune revoluția, precum și cei care militează continuu pentru pacifism. Oricum ar fi, esența anarhismului privește o singură problemă: cum poate fi eliminată constrângerea? În acest fel, există patru doctrine ca răspuns, care au îmbrăcat următoarele forme politice: individualismul, mutualismul, socialismul și comunismul.
Primul, expus de Godwin, ar putea fi rezumat în felul următor: (citez din cartea amintită) „Guvernul nu poate avea decât două scopuri legitime: suprimarea nedreptăților împotriva indivizilor din comunitate și apărarea comună împotriva invaziei externe. Primul dintre aceste scopuri, care singur poate avea o cerere neîntreruptă asupra noastră, oferă un răspuns suficient prin asocierea cu un juriu pentru a decide asupra infracțiunilor indivizilor din comunitate și asupra întrebărilor și controverselor privind proprietatea, care pot apărea din întâmplare. Dar nu va fi nevoie de niciun pact expres și încă mai puțin de un centru comun de autoritate pentru acest scop. Justiția generală și interesul reciproc sunt mai în măsură să lege oamenii decât semnăturile și sigiliile. Aceasta este una dintre cele mai memorabile etape ale îmbunătățirii umane. Cu ce bucurie trebuie să privească fiecare prieten bine informat al omenirii spre perioada favorabilă, dizolvarea guvernului politic, a acelui motor brut, care a fost singura cauză perenă a viciilor omenirii!”
Anarho-individualismul așază așadar individul la baza întregii lumi (idee specifică și gândirii de dreapta). Dreptul natural capătă formă sub această idee. Dreptul de care beneficiază un individ nu poate fi șters de întreaga omenire. Sau, cum spune J. St. Mill, dacă întreaga omenire restrânge dreptul la libertate a unui singur individ, sacrificându-l, atunci întreaga libertate de care beneficiază omenirea nu reprezintă decât un simplu cuvânt. Un individ este egal cu întreaga omenire, altfel nimic nu contează! Libertatea de a crea a unui individ nu poate fi îngrădită de nimic. Iar creațiile acestui individ vor intra într-un circuit de tip economic, care îl vor constrânge natural să se adapteze, să nu facă rău. Singur își va da seama că a fi prosper înseamnă a conlucra cu ceilalți.
Anarho-mutualismul (creat de Pierre-Joseph Proudhon) deosebește individualismul de socialism și comunism. El este cel care a inventat și termenul pentru a descrie un sistem economic creat tot de el. Nu elimină proprietatea privată absolut, oferă indivizilor posibilitatea să beneficieze de instrumentele de producție. Indivizii trebuie plătiți, în schimb, pentru munca lor; trebuie eliminate recompensele precum chiria și menține o egalitate între toți oamenii, indiferent de ceea ce ei dețin. Spune el: „Anarhia – lipsa unui stăpân, a unui suveran – astfel este forma de guvernare de care ne apropiem în fiecare zi și pe care obiceiul nostru de a lua omul ca regulă și voința lui ca lege ne face să o considerăm a fi vârful dezordinii și expresia haosului… Atunci, niciun guvern, nicio economie publică, nicio administrație nu este posibilă dacă se bazează pe proprietate. Comunismul caută egalitatea și legea. Proprietatea, născută din suveranitatea rațiunii și din simțul meritului personal, dorește mai presus de orice independența și proporționalitatea. Dar comunismul, confundând uniformitatea cu legea și nivelarea cu egalitatea, devine tiranic și nedrept. Proprietatea, prin despotismul și abuzurile sale, se dovedește curând opresivă și antisocială. Obiectivele comunismului și ale proprietății sunt bune – rezultatele lor sunt rele. Și de ce? Pentru că ambele sunt exclusive și fiecare neglijează două elemente ale societății. Comunismul respinge independența și proporționalitatea; proprietatea nu satisface egalitatea și legea. Acum, dacă ne imaginăm o societate bazată pe aceste patru principii – egalitate, lege, independență și proporționalitate… această a treia formă de societate, această sinteză a comunismului și a proprietății, o vom numi libertate.”
Anarhismul socialist nu a făcut nicio concesie proprietății, precum mutualismul, dar a păstrat cooperarea voluntară. Charles Fourier a experimentat ideile sale pe anumite comunități în SUA, unde se permitea deținerea de proprietăți, dar acestea reprezentau doar încercări de societăți socialiste. Participarea la aceste societăți a rămas voluntară. Bakunin este reprezentantul de seamă al acestui tip de anarhism. El este și cel care a înlocuit o formă de constrângere cu o altă formă de constrângere. Dorind să fugă de controlul centralizat, bazat pe forță coercitivă a vechiului regim rusesc, el nu dorea să se ajungă la un control asemănător acestuia, cel puțin asupra indivizilor. Dacă după Revoluția Rusă din 1917, controlul ar fi fost împărțit între grupuri comunitare, cum ar fi fost muncitorii și țăranii, aceste organisme ar fi putut elabora o guvernare colectivă condusă de o asociație liberă, iar în acest caz Bakunin s-ar fi declarat satisfăcut: rebeliunea a avut succes. Dar știm prea bine ce a luat locul acestei idei: comunismul marxist, care s-a manifestat și mai rău decât vechiul regim.
Anarho-comunismul a fost creat de Kropotkin. Rus, precum Bakunin, își exprimă ideile în lucrarea sa din 1895, Comuna din Paris, în care descrie ascensiunea și decăderea protestului revoluționar al francezilor. „Comuna din Paris, copilul unei perioade de tranziție, născută sub tunurile prusace, era sortită să piară. Dar prin caracterul ei eminent popular, ea a început o nouă serie de revoluții, iar prin ideile sale a fost prevestitoarea revoluției sociale. Lecția ei a fost învățată, și când Franța va fi din nou plină de comune în revoltă, poporul nu va fi capabil probabil să-și dea un guvern și să se aștepte ca acel guvern să inițieze măsuri revoluționare. Când se vor debarasa de paraziții care îi devorează, ei vor lua posesia asupra întregii averi sociale pentru a o împărți conform principiilor comunismului anarhist. Și când vor abolit complet proprietatea, guvernul și statul, ei se vor organiza liber, conform necesităților indicate de viață în sine. Rupându-și lanțurile, răsturnându-și idolii, omenirea va merge înainte spre un viitor mai bun, necunoscând nici stăpâni, nici sclavi, păstrându-și venerația pentru nobilii martiri care au cumpărat cu sângele și suferința lor acele prime încercări de emancipare care ne-au luminat drumul spre cucerirea libertății. În inima opoziției principale din tradiția anarhistă, aceea dintre individualism și colectivism, precum socialismul și comunismul, se află un dezacord fundamental asupra esenței naturii umane. Individualiștii presupun că motivația principală care îi determină pe oameni să acționeze este interesul personal și că oamenii vor alege în mod natural să interacționeze cu alții atunci când această interacțiune le este benefică. Când există un mecanism impersonal, cum ar fi piața, un număr de indivizi pot acționa în interesul propriu, iar aceste decizii vor forma o armonie naturală a intereselor de care le permite tuturor să beneficieze. Colectiviștii presupun că indivizii sunt atrași să interacționeze unii cu alții în mod natural, iar dorința de cooperare și camaraderie este motivația principală care îi determină pe oameni să acționeze. Individualiștii susțin că statul sau orice altă instituție sau grup nu ar trebui să constrângă oamenii, deoarece această constrângere încalcă drepturile individuale. Deși majoritatea colectiviștilor ar fi de acord cu noțiunea de drepturi într-un anumit mod, ei ar argumenta că constrângerea este greșită în principal pentru că interferează cu armonia asocierii libere și cu oportunitățile de cooperare.”
Aceste forme de anarhism, mai mult sau mai puțin ideale și teoretice, au avut, în schimb, efecte incredibile asupra societății. Au declanșat acțiuni. Iar acțiunile se simt extrem de bine. Războiul Civil spaniol, mișcările studențești din anii 60, mișcările feministe, mișcările anti-globalizare, sunt tot atâtea forme „practice” pe care le-a îmbrăcat anarhismul. Cu unele probabil că simpatizați. Ei bine, sunteți anarhiști. Pe altele le detestați absolut. Sunteți anti-anarhiști. Oricum ar fi, ideile pot părea seducătoare. Sau trezesc antipatii. În orice formă ar acestea, măcar anti-simplificatoare să nu fie! Nu putem reduce anarhismul la un rău absolut, așa cum nu-l putem simplifica și reduce la un singur termen: haos! Individul este supus astăzi unei presiuni extraordinare din partea statului și a altor instituții și organisme. Totul pare o construcție scăpată de sub control, vedem aceste constrângeri din partea unor entități abstracte ca fiind cele din partea unui Leviatan care ne consumă zilnic. În același timp, sub presiunea unor constrângeri de ordin cultural-ideologic, respingem și ideile care propun o răscoală/critică a acestei constrângeri impersonale statale care provoacă un rău incontestabil. Iar dacă respingem aceste idei de limitare a puterilor statului, nu înseamnă că suntem anarhiști. Sau, suntem, dar să sperăm că în formă moderată. Pe acest anarhism îl văd ca fiind o armă periculoasă, un animal sălbatic care poate oricând să ne transforme în pradă. Din dorința sa de a elimina constrângerile și din lupta sa cu Statul-Leviatan, ajunge, așa cum a mai făcut-o sub forma comunismului, să creeze constrângeri și mai mari, să creeze balauri și mai periculoși. Și acest lucru nu ne împiedică, totuși, să nu scoatem capul acestei Gorgone din traistă și să îl arătăm Statului-Leviatan, căci este, se pare, singurul lucru de care se teme.
Facebook
WhatsApp
TikTok
