TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Când impostura se lăfăie în aplauzele mulțimilor

Dedic această tabletă profesorilor

 Colegiului Național Pedagogic

„Constantin Cantacuzino” din Târgoviște

            Înainte de a vă prezenta ideile pe care doresc să le ilustrez în acest text, aș dori să vă anunț că orice asemănare cu personaje reale este pur întâmplătoare. Interpretați acest text ca fiind un fel de pamflet sau de exercițiu al umorului negru, în stil cioranian.

            Faptul că lumea este cu sus-ul în jos sau că lucrurile macabre se întâmplă la tot pasul, nu mai este lucru de mirare. U. Eco a spus-o clar într-un interviu, iar apoi a reluat ideile și într-un discurs academic: „I social media danno diritto di parola a legioni di imbecilli che prima parlavano solo al bar dopo un bicchiere di vino, senza danneggiare la collettività. Venivano subito messi a tacere, mentre ora hanno lo stesso diritto di parola di un Premio Nobel. È l’invasione degli imbecilli.” (La Stampa, 2015) Adică, mai pe românește:

            „Rețelele de socializare dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili care înainte vorbeau numai la bar după un pahar de vin, fără a dăuna colectivității. Erau imediat puși sub tăcere, în timp ce acum au același drept la cuvânt ca și un premiat cu Nobel. Este invazia imbecililor. [textul continuă și cu fraza următoare] Televiziunea a promovat idiotul satului față de care spectatorul se simțea superior. Drama internetului este că l-a promovat pe idiotul satului ca purtător de adevăr.”

            Rețineți foarte bine aceste vorbe ale filosofului italian! Marchează exact diagnosticul lumii de astăzi. Imbecilul sau prostul – românul adoră cuvântul acesta, „prost” – a ajuns să fie luat în seamă de Mass Media și, mai grav, de specialiști sau oameni „de carte”. Aceasta este schema răsturnării întregului edificiu al humanistas-ului. Ceea ce trebuia să rămână în sfera inumanului sau a limitei umanului, adică undeva între animal și om, acum a trecut de partea supraomului – al lui Nietzsche, cel pe care „prostul” care e și profesor de filosofie la liceu sau universitate, îl pronunță într-un fel propriu…. ceva de genul „Niezce”. Așadar, imbecilul a devenit brusc investit cu o valoare. Este extrem de convins că cel care are premiul Nobel șade de-a dreapta sa, se poate trage de șireturi cu el și dacă ar sta de vorbă puțin cu el, și-ar da seama imediat ce „hram poartă” și poate să îi spună imediat… „las’, că știu eu mai bine ce e cu tine…”. Nici el nu știe cum a ajuns acolo unde este, adică lângă cel cu Nobelul, despre care Eco vorbește. Acest personaj al filosofului italian este omul aterizat în afara vieții sale, a destinului său. În Antichitate lucrurile erau clare, ca să îți depășești destinul, trebuia să fii om desăvârșit și chiar să ieși din zona humanitas-ului, să fii un semi-zeu sau un erou. Altă soluție nu exista. Erai născut prost, neajutorat, sărman cu duhul etc.? Doar făcând un efort supra-omenesc puteai să te salvezi. Te nășteai sărac? Doar dacă deveneai erou, adică te supuneai aceluiași efort supra-omenesc reușeai. Și tot așa! Era normalitatea pură ca deșteptul să-l ignore pe prost și dacă acesta din urmă și-o lua în cap, să îi aplice o palmă după ceafă sau să-l umilească. Era normal să trimiți la porci pe cel care nu prea înțelegea nimic din lumea asta și se complăcea doar în răutate și instincte primare; porcul stă cu porcii!

            Prostul pleacă de jos, clar. De undeva de unde se vede în oglindă și are puțină lumină divină care îi spune: „ăsta îți este locul în natură”. Dar are și el, ca orice ființă, o dorință, adică să se depășească, să-și depășească condiția. Numai că, în timp, realizează că nu poate, că nu are destulă ambiție sau nu-l ajută mașinăria, cine știe. Atunci începe să se coacă în inima sa o ură pe omenire. Și își spune: „las’, că îți arăt eu ție”, și o ia pe scurtături. De exemplu, are norocul să țintească sus, să lucreze, să zicem, în sistemul medical. Aici are tot ce îi trebuie pentru a-și alimenta orgoliul imens. Are respect, are autoritate, are bani, este privit ca un salvator, ca un erou chiar. Nu poate să facă chiar facultatea de medicină, că doar e greu, trebuie să învețe mult. Caută să se fofileze pe sub radarul primei părți și devine, să zicem, infirmier sau chiar asistent de bloc operator. Problema e că aici încep colegii să se înspăimânte de ce poate face. Norocul surâde și, dacă este și femeie, mai are o șansă, că o remarcă vreun naiv. Atunci s-a scos, că o ridică acest naiv din bălegar spre luminile Ierusalimului ceresc. Pune mâna pe om, nu-l mai lasă. Iubirea se citește în tot și toate. Aproape poți spune că dacă ești acel impostor, chiar vezi puțină dragoste în lumea asta și îți înțelegi rostul. Acum prestigiul a urcat enorm. Se laudă peste tot că este soția doctorului X, ca să se știe, ca la ruși, că este un fel de Nazarova… ceva din geniul soțului se transmite și ei. Numai că asta nu ajută mult, că doar pui mâna pe oameni și urlă toți în jur că aduce moartea. Discret, oamenii ăia îi spun că ar fi mai bine să se reorienteze. Și personajul lui Eco pleacă din sistem. Dar nu departe…. Parcă e mai bine să fii în preajma medicilor. Mai bine să se facă profesoară de medici, asistente. Și așa ajunge personajul în cauză pe meleagurile învățământului. Aici e și mai palpitant decât la medici. Nu a salvat pe nimeni de la moarte, dar, ca profesor, se simte cu aripi de vultur dacă formează pe unul care ajunge să salveze pe cineva de la moarte, astfel poate spune cu mândrie că are o carieră care a contat, căci puțin a pus și ea umărul la salvarea de vieți. Dar ghinionul o urmărește și aici. Trebuie să învețe ca să învețe pe alții. Și analfabetismul funcțional e grosolan, bolovănos și găunos. Ies câteva generații de asistenți care, când ajung în spital, nu prea știu numele instrumentelor medicale, de exemplu. Se întreabă medicii din spital, „ce se întâmplă?”, că vin generații întregi care rostesc cuvinte ciudate. Nu poți tu, ca chirurg, să-i ceri unui astfel de asistent pensa Museaux, în miezul operației, căci elevul ce ți-a trecut prin mâini nu o știe decât ca „pensa Muzeu”, că așa a învățat-o de la personajul lui Eco. „Cine dracu te-a învățat așa ceva?” strigă chirurgul disperat. Și vede că generații de absolvenți nevinovați vin infectați de aura imbecilității, căci au avut parte de un profesor deosebit în persoana amintită. Discret, cei de acolo îi spun că e mai bine să se orienteze spre ceva mai puțin nociv. Și imbecilul nostru, sau, dacă e să mergem pe linie feminină, neajutorata noastră, că nu e frumos să folosim asemenea cuvinte pentru doamne, se reorientează din nou în carieră. Și își spune…. „oare unde e cea mai puțină aglomerație și cel mai mic pericol să produc efecte nocive?” Ah, și inspirația vine. În filosofie! Sau psihologie, că e tot una. Și e și apropiată de medicină asta din urmă, ca să nu rupă total cu linia vieții. Și merge neajutorata spre această nouă cale în viață. Și devine profesoară la liceu. Timpul trece, generațiile se succed, cei isteți râd de personaj, căci neajutorarea iese la suprafață, tot faultându-i parcursul spre culmile carierei care ar putea duce, de ce nu, și la Nobel, și la Academia Română. Imbecilii o admiră, căci duduia a căpătat ștaif între timp. Știe să păcălească cu o vorbă, cu un parfum, cu o atitudine. Tactica seducției este învățată bine. Extrem de bine. Poate păcăli și o curcă dacă vrea, convingând-o că umanismul spiritual socratic diferă de umanismul rațional platonician. Cazi pe spate când auzi asta. Nu e bai că habar nu are nimeni de astea, căci aici e taina filosofiei pe care a descoperit-o. Aici te poți ascunde în spatele cuvintelor sforăitoare ca în junglă. Unora le e jenă să te întrebe ce înțelegi prin asta, alții se predau din start, iar altora le e silă să depună efort să mai sape puțin. Iar duduia impresionează. „Televiziunile” o adoră, ce să mai vorbim… Numai că umbra duduii e groasă și nu o poate lăsa în pace. Voința de putere, învățată de la „Nitzche” îi dă ghes și transformă elevii și studenții într-un fel de marionete cu care se antrenează. Le vorbește de sus, dă notele după cum îi tună, face nedreptăți la tot pasul, își ascunde neputința sub tot felul de răutăți mărunte, epatează, pune la punct, privește agresiv… Lumea se revoltă. Apar nemulțumiții. Ce să facă? Se pune pe reclamații. A învățat că dacă are relații bune în puncte cheie, răzbate în viață. Și reclamă la greu și faptul că nu s-a spălat pe jos, dar și că merită ore suplimentare, chiar dacă le ia de la gura altuia, mult mai îndreptățit să le facă. Știe că pe copii îi ții în frâu dacă îi faci să le fie frică, iar pe colegi sau pe directorii apropiați îi ții la respect dacă îi reclami continuu. Micul tiran se aciuiază într-un colț de liceu, dintr-o provincie românească, dintr-un colț de Europa, de pe o planetă mărunțică, dintr-o galaxie și mai mărunțică, dintr-un Univers căruia nimeni nu i-a văzut capătul… Iar aici roade precum viermele de lemn, doborând stejarul în timp. Și viermele se crede cineva, căci a lăsat o urmă pe lume. Nu le da răgaz! „Ai, n-ai mingea, tragi la poartă”, cum zice o altă eminență cenușie a țării care merită respectul națiunii și adâncă plecăciune pentru reușitele extraordinare! Duduia se apucă să facă doctorate, ca să mai adauge un strat de tinci la statuie. „Cum să-l fac și p-ăsta?” Și se bagă pe sub pielea unui profesor sau altul. Îi duce de nas ca pe copii. Are experiență acum, că are o vârstă deja. Scrie, cum-necum, teza de doctorat, cerând ajutor scriitoricesc peste tot, inclusiv la „chestia” asta nasoală, numită „plagiat”, dar, noroc că pe vremea aceea „nu existau normele astea”. Acum să i te închini! Până și cei care mai aveau o undă de îndoială, acum respectă cu mătănii până la pământ pe duduia în cauză. „Na, mă, să mai ziceți ceva!” Îmi aduc aminte cum un alt personaj de-ale lui Eco, mare universitar, ajuns chiar coordonator de doctorate, pică de la baritai înălțimea sa academică direct în pușcărie. Pentru o nimica toată… A vrut mai mult în viață, nu numai funcții și titluri academice. A mai vrut să fie și Șeful Curții de Conturi, sau ceva de genul. Cu acea ocazie s-a năruit castelul. Căci cu ocazia aceea s-a descoperit că omul nostru nu avea bacalaureatul. Vă dați seama ce traiectorie limpede a avut? Adică omul ăsta nu a pierdut în viața sa nopți să învețe, să se dea cu capul de pereți că nu pricepe cutare problemă, nu a cunoscut deloc acele goluri imense în stomac și sufocarea dată de emoțiile unui examen serios, nu știa nici cum să ia notițe, nici să înțeleagă prea bine acțiunea unui roman, ce să mai vorbim să scrie o idee personală, argumentată, pe o pagină de hârtie. A dat un ban, a apărut o diplomă falsă de bacalaureat, apoi toate celelalte s-au înlănțuit mai mult sau mai puțin în același stil. Cum să nu îți dai o palmă peste frunte și să nu spui: „pfiu, deci așa ușor este să te descurci în viață… ” De ce să nu ajungi chiar președintele Americii – a se citi SUA – și omul dă pe brânci să atingă aceste culmi înalte pentru că…. merită! Convingerea că are o valoare intrinsecă este imensă. Nu contează că are nevoie de traducător pentru un sms în care o ședință de consiliu este anunțată, că nu prea înțelege ce se vrea acolo. „Sunt aici! Chiar aici! Sunt profesor doctor. Profesor universitar doctor. Habil! Merit! Eu chiar sunt cineva și am o carieră serioasă în spate!” Așa ceva își spun aceste personaje. Iar temeliile lumii nu se înfiorară! Scrie cărți de morală acum. Dăm lecții de morală acestei lumi. Azi scuipă pe colegul de la școală căruia i-a smuls cu ajutorul ministerului – cum naiba să existe vreun Minister pe planeta asta care să nu-i dea dreptate unui asemenea personaj?! – câteva ore, iar a doua zi face lansare de carte cu copii, părinți, universitari de mare anvergură, gură cască și chiar și „dușmani” care să îi vadă calitățile. Spuneți dumneavoastră că nu e mare acest U. Eco!? Toți vorbesc la superlativ și doct, nimeni nu o întreabă ceva din cartea „scrisă”, fie din naivitate, fie de frică. „Na, mă, milogilor, slugilor ordinare, mâncați-mi din palmă acum! Vă strivesc ca pe gândaci ce sunteți, căci acum stau pe umerii unor giganți!” Și lumea aplaudă, râde și felicită sincer, venind chiar cu flori pentru a gratula impostura în stare pură. Esență pură de impostură! Kafka curat! Zici ceva de duduia în cauză? Ai curajul? „Bă, te strivesc ca pe un gândac!” Duduia adoptă două tactici concomitent: a) una de atac: „zici ceva? Cine, mă, tu? Păi, tu ești un pedofil ordinar, te-am auzit eu cum le făceai avansuri elevelor de clasa a IX-a în clasă. Tu ai curajul să-mi vorbești mie?” sau, pe tonul prețios, cel de protocol, în public: „Domnule profesor, dumneavoastră îmi cunoașteți teza de doctorat? Ați citit-o? Să știți că e o carte foarte bună, apreciată enorm de foarte mulți profesori mari, precum X, sau Y” (în subsidiar a se citi: „te strivesc, bă, vierme, că eu chiar dacă am uitat că acum ani de zile mă slugărniceam cu voce mieroasă să îmi scrii un capitol din faimoasa teză, acum eu te fac pe tine, căci pe mine mă susțin nume mari”) și b) cea de victimă: plânge și suspină că este o victimă, că „ce o avea profesorul X cu mine, să știți că a zis că mă omoară, că de mâna lui o să mor!” Acum serios, transmit pe această cale următoarele: duduie neajutorată, chiar nu te ameninț, chiar nu „te omor”; sau, este adevărat că te distrug la fel de mult pe cât mă consideri dumneata pedofil și că fac avansuri elevelor. Nimic mai mult. Asta pentru că, în afară de faptul că mi se pare un caz extraordinar de analizat pentru a rămâne în istoria omenirii această perioadă în care impostorul absolut este vedetă și erou, chiar nu mi se pare nimic altceva demn de interes la tine, duduie X sau Y, domnule Z sau Q, adică cei care faceți parte din această clasă minunată descrisă de Eco. Știu foarte bine că știi că am dreptate. Te vezi în oglindă și, chiar dacă de ani de zile te-ai amăgit și ai reușit să-i păcălești pe mulți, oamenii care încă înțeleg ce citesc și care suferă de o stimă de sine scăzută – pentru că aceasta „se câștigă” luptând cu imbecili, în timp ce încerci să te autodepășești și păstrezi modestia necunoașterii tale – acum te văd așa cum ești: ca pe împăratul gol, gol și transparent ca un ciob.

Ce are toată lumea asta cu dumneata, adică lumea care nu vede genialitatea și măreția carierei dumitale? Mai nimic. Doar acest lucru mărunt…. fii modestă, măcar de fațadă, adică prefă-te că ești un mare geniu, căci geniile cam toate au o bunătate și o modestie care inspiră, iar dacă scrii o carte despre moralitatea tinerilor, nu poți să scuipi pe propria carte – dacă ai scris-o dumneata, normal – făcând atât de mult rău în jur. Ce te costă să stai în banca ta? Ce te costă să te retragi măcar acum, fără să îți pângărești și mai tare imaginea pe care o cunosc atât de mulți, chiar dacă ești înconjurată doar de reflectoare și minciuni? Îți spun un secret, toată viața dumitale e clădită pe minciună și pe răutate, adică pe valorile negative despre care se presupune că le-ai fi predat o viață întreagă elevilor și studenților. Mai ai un lucru de făcut. Să te retragi în liniște, să mergi în excursii pe la mânăstiri, să te bucuri de pensie și nepoți și, mai ales, să mulțumești enorm lui Dumnezeu că te-a lăsat să ajungi până aici, plutind pe atâtea închipuiri și mai nimic adevărat. Împacă-te cu faptul că ești personajul negativ al acestei lumi, pocăiește-te cât mai ai timp, căci până și Rasputin credea că după o viață plină de păcate, dacă va regreta totul cu Adevărat, toate i se vor șterge! Mergi printre oamenii aceia pe care i-ai considerat cadavre peste care ai călcat și spune-le un simplu: iertați-mă! Asta dacă ai un grăunte de fior creștin în dumneata!

Oricum ar fi, și eu îmi cer iertare dumitale, „imbecil vierme de pământ”, cum spune Pascal, pentru un singur lucru: anume că ți-am acordat atâta atenție și te-am privit sub lupă din pură curiozitate academică. Căci ești un personaj transformat din nimic într-o iluzie de ceva, și asta doar artificial. Iartă-mă că ți-am acordat atât de mult timp. Sper să așterni liniștea după asta și să nu dorești să intrăm în arenă, căci din bun simț, colegi de-ai dumitale mi-au spus să nu vin să disec broasca pe masă în public, că „nu șade bine”. Să ai o viață după măsura faptelor dumitale! Adieu și la gară!