TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Cadoul otrăvit

Tableta de astăzi are două părți, precum ființa umană: una teoretică și una practică.

Partea teoretică

Când ești în sistemul de educație, mai ales având vechime aici, poți spune că ajungi să te califici la locul de muncă volens-nolens, dar nu în ceea ce privește linia disciplinară în care îți desfășori activitatea, ci în privința cunoașterii naturii umane. Întâlnești atâtea ființe, unele umane, încât ajungi să separi net între humanitas, animalitas și aliae creaturae. Adică oameni, animale și alte creaturi… Dacă ați fi curioși, ați întreba la modul sincer câțiva profesori – de preferat dintre cei buni, care pot articula într-un limbaj argumentat, fără fanfaronade optimiste, ideale, împănate cu mulți de „trebuie să” – cum și-ar împărți, ca la biologie, „speciile” de ființe cu care interacționează. Știu, veți spune că este o exagerare, ceva demn de condamnat ceea ce spun: „cum adică să spui despre niște copii sau tineri (studenți) că „nu ar fi toți oameni”? Da. O spun eu și alte sute – poate mii de profesori – clar și cu subiect și predicat: nu toate ființele care trec prin sistemul de educație din România sunt oameni. De fapt, ființele umane sunt cele mai puține. Celelalte ființe țin fie de animalitas, fie de alte creaturi bizare – ca în nuvela lui Borges. Adică nu știi unde să le așezi. Pe de o parte ai insulta animalele punându-i alături de ele, pe de altă parte trebuie să țină de ceva neexplorat până acum. De fapt, o parte din ceea ce spun este foarte bine înțeles de cei care „lucrează cu publicul” sau cu oamenii. Am tot spus-o și o repet – pedagogic vorbind – acest fenomen nu este de ieri-de-azi. Această chestiune provine din Antichitate. Din Antichitatea greacă, mai exact, că ne este la îndemână și ea ne-a format cu adevărat, nu stepa rusească, cum se mai spune încă pe la colțuri. Ei vorbeau, așadar, despre greci – elini, Ἕλληνες – și barbari, βάρβαροι, adică, în alți termeni, despre civilizați și necivilizați. De aici au mers mai departe, preocupați fiind de acel ideal al educației. Anticii se întrebau efectiv, frământați fiind de chestiunea aceasta, ce înseamnă a fi om? Iar de aici, ce trebuie să faci pentru a deveni om? Descoperirea lor era simplă: nu te naști om. Te naști doar animal având un potențial uman, care crește (sau nu) precum crește stejarul din ghindă, dacă are condițiile necesare. Cu alte cuvinte, avem toate șansele să devenim oameni dacă avem vână bună, sămânța este pusă în pământ roditor, cum ar spune mai târziu evanghelistul, prin parabola semănătorului. Om devii în timp, dacă ai noroc să te educi într-un anumit fel. Am tot repetat ce însemna să fii om, dar, pe scurt, am să reiau aici – și schematic, pentru cei mai puțin obișnuiți cu textul-„fluviu” – cam în stilul lui Cipolla din Legile imbecilității umane, ce înțelegeau anticii prin acest humanitas. Asta pentru a pricepe cât de puțini oameni întâlnim în jurul nostru. Am să traduc aceste concepții antice într-o schemă ușor de înțeles. Ei vedeau, așadar, ființele umane, precum și animalele și alte ființe bizare, în felul următor. Aceste ființe cu potențial de a deveni oameni au o structură duală: una materială/corporală/pasională și una spirituală/înaltă valoric/gândire.

            Omul perfect este cel care a învățat să mențină echilibrul între cele două părți ale sale, ca în imaginea de mai jos.

Omul-animal – din care se desprind o suită de alte creaturi – este cel care pune accentul sau căruia i se dezvoltă necontrolat, instinctiv, partea corporală, cea dominată de pasiuni, dorințe, satisfacere a simțurilor. Într-un cuvânt, partea care tinde spre materie. Acesta este numit om-animal deoarece este sclav al acestor pasiuni sau energii telurice. Nu le poate controla și nu este stăpânul lor, deci nu este nici stăpân pe sine. Gândirea îi doare și se apără de ea ignorând-o și luând-o în derâdere. Când avem de-a face cu un drogat sau cu un om care are vicii, avem de-a face cu această situație. El nu poate renunța la viciu, fiind înlănțuit și ținut jos, în materie; fiind condamnat să-și ducă existența în afara libertății specifice humanistas-ului. Fie că numiți acest viciu morfină, alcool sau telefon mobil, totuna este! De aceea, ca paranteză, susțin din plin ca Educația să interzică ferm accesul la rețele de socializare sau alte forme care duc la dependența aceasta. Pentru că altfel nu ai de-a face cu educare, ci doar cu proliferare a animalității. Asta din punct de vedere antic, desigur. Precum un urs sau un câine, cel care se află în această situație nu are cum să se ridice vreodată spre umanitate. Ursul, nici după câteva milioane de ani de evoluție nu va putea să ajungă la calculul infinitezimal sau la a fi curios cu privire la natura Universului.

            În fine, cea de-a treia formă este cea care prezintă supra-omul – dacă doriți, a ceea ce înțelege mai târziu Nietzsche prin Zarathustra – acum ieșind din nou din zona humanitas-ului, dar depășind-o în alt sens. Creatura bizară care apare acum este supra-omul, sfântul, înțeleptul, cel care a trecut înspre cele spirituale cu totul. Această creatură este cea care trăiește dincolo de pasiuni și dorințe mărunte, fiind absolut stăpân pe sine, fiind ghidat în viață de valori abstracte pe care și le-a făcut „materie” pentru suflet și spirit. El trăiește într-un control total al minții care este continuu fixată în Dumnezeu sau în Spirit, sau în Transcendent; adică vede dincolo de lucrurile imediate, citește lumea prin ceea ce o animă, ceea ce o constituie și nu se vede cu simțurile. Această ființă a ieșit din humanitas; unii spunând că aparține cerurilor, sau îngerilor, sau ființelor stranii care stăpânesc lumea și lumile. Iisus sau alți lideri spirituali ne-au cerut să fim în primul rând oameni, căci El era „pescar de oameni”, ceea ce înseamnă că din masa de creaturi, cei care contau erau tocmai aceștia care au un potențial de a deveni cel puțin oameni. Supra-oamenii nu Îl interesau, căci aceștia erau deja mântuiți sau salvați. Ceea ce este interesant la această schemă este faptul că disimetria este salvatoare doar în acest ultim caz, nu și în cea precedentă. Asta pentru că, dacă am gândi schema în „cheie economică”, am spune următoarele: omul perfect este cel care este capabil în mod constant să-și păstreze echilibrul între partea spirituală și cea materială. Nu trebuie să alerge după bani, căci știe să-i facă și se folosește de exact cât are nevoie pentru a se concentra pe dimensiunea spirituală. Când întrebi un tânăr de astăzi ce își dorește în viață, nu veți întâlni prea mulți care să spună că își doresc să facă bine, să cunoască tainele universului, să deslușească vreo taină anume – să găsească leac pentru un neajuns al omenirii – și va spune brusc și frust: bani. Este un țel și acesta în viață. Este chiar o valoare în sine să obții bani. Dacă mergi mai departe cu întrebarea, și spui: dar, după ce îi ai pe bani, ce vrei să faci cu ei?, răspunsul s-ar putea să descumpănească și mai mult, că va continua tot în această direcție a materiei. „Vreau bani ca să am casă mare, să am mașină, yacht, alți bani…” Adică, materia cere materie. Cantitate. Nu calitate. Spiritul dorește calitate. În mod normal, ființa umană va spune că dorește bani pentru a se putea pregăti, educa mai bine, citi, învăța, dezvolta interior. Banul este și a fost întotdeauna un mijloc pentru a susține spiritul. Humanitas-ul nu are ca fundament materia, așa cum am crede. Omul se susține din Cer, din Spirit și pentru spirit. Dar acest lucru nu este priceput de omul-animal. „Dacă avem sănătate, avem de toate”, spune înțelepciunea omului-animal. „Poți să mă arunci în Iad, dacă mintea mea este întru Hristos, eu sunt în Paradis de fapt”, spune înțelepciunea supra-omului sau a omului pur. Asta pentru că a înțeles că omul este susținut de sus în jos, nu de jos în sus. Dovada o avem și politic. Când sistemul hegelian a fost răsturnat, adică cel care începea să descrie lumea plecând de la Ființa Supremă pentru a ajunge la materie, la realitatea materială, a apărut cel mai groaznic sistem politic pe care l-a cunoscut omenirea. Marx exact asta a făcut, a răsturnat hegelianismul, punând Materia în locul Ființei/Spiritului, dorind apoi să educe întreaga omenire în virtutea acestei scheme. Rezultatul? Comunismul care spune cu mândrie că „din cantitate se naște calitatea”. Or, nimic nu e mai fals decât acest lucru. Așadar, de aceea supra-omul, alături de om, înțeleptul alături de aristocrat, nu suferă deloc dacă a pierdut dimensiunea materială – banii. Asta pentru că în mod artistic poate să compenseze, căci spiritul poate compensa materia, pe când materia nu poate compensa spiritul. De aceea toți cei care sunt afundați în materie – cum spunea bunica: „săracul, maică, în afară de bani nu are și el nimica!” – se află într-o suferință continuă, care îi macină cumplit și nu înțeleg de ce nu o ating, indiferent cât de mulți bani ar avea.

Așadar, profesorii întâlnesc toate aceste trei categorii în viața lor. E adevărat că mai rar ultima categorie aici descrisă, deși Educația, Instituția Educației, are ca scop ultim realizarea cel puțin a humanitas-ului. Lighioanele pe care le întâlnim zilnic, cele mai multe, fac parte din această junglă animalier-sub-umană, din care speri că vei „pescui” măcar un suflet. De aceea, ca paranteză, este atât de important ca acest sistem să fie susținut cu orice fel de costuri. Dacă niște sub-umani care s-au cocoțat pe un scaun politic au impresia că salvează cumva țara tăind de la Cercetare sau de la Educație, atunci nu ai cum să le explici – nici cu desene – cât de important este să salvezi educația, căci ei tot spre „componenta economică” vor tinde. Când în Suedia pleacă o formație de studiu universitar doar cu doi studenți, justificarea oficială este următoarea: „preferăm să plătim 10 profesori universitari care să predea la 2 studenți deoarece știm că acești doi studenți au șansă să fie oameni care produc mai mult bine în societate și pentru țară decât 2 neisprăviți care provoacă un rău imens în jurul lor.” Na, explicați dumneavoastră acest lucru bolovanilor care atârnă în politica românească! Educați-i dumneavoastră!

Partea practică

Partea aceasta este extrem de contrastantă. Prezintă un exemplu concret. Acesta are în centru ce are materia mai profund, scatologia (de la skatós, gr. = excrement). Sau coprologia, că nu pot să spun termenul direct, căci pot fi acuzat de vulgaritate, deși shit-ologie sună simpatic, căci ocolim limba română.

Așadar, să vedeți cum se manifestă în sistemul educațional acest tip de animal-sub-uman. Încă o dată, animalitatea este partea superioară a acestui tip, sub-umanul aflându-se undeva sub puritatea și moralitatea inerentă oricărei specii de animale. Încă consider, alături de sute de alți profesori, că avem acasă câinele care este net superior multor ființe pe care le întâlnim în sălile de clasă! (Moral în primul rând!) Știu, am spus ceva abominabil, dar am urmat o linie argumentativă a unui mare etician al zilelor noastre. Nu mă credeți? Căutați să vedeți exemplu de argumentare impecabilă la Peter Singer. Numai dacă îi scrieți numele, veți vedea că se încinge calculatorul…

Așadar, în frumosul oraș Pucioasa există mai multe „instituții de învățământ”, adică cele care urmăresc să educe, să scoată din zona coprologică a materiei diferite ființe pentru a le ridica la nivelul acelui humanitas. Dar povestea aceasta poate fi de oriunde, și de la Cenei, de exemplu, acolo unde copiii ucid și nu pățesc nimic…. Deci, într-o zi a săptămânii trecute, un elev face cadou unei profesoare – de matematică, că doar ăștia de matematici atrag cel mai mult ura elevilor chinuiți – o cutie foarte frumos ambalată. Cu fundiță și hârtie de cadou. Pune cadoul pe catedră, îl împinge sfios doamnei și spune: „pentru dumneavoastră, cu mult drag!” Doamna profesor deschide cadoul, curioasă. Loaza nu e dintre eminențele cenușii, iar dânsa se întreabă despre ce este vorba, care e miza, de unde până unde etc. Copiii din clasă privesc și ei curioși. Doamna deschide cutia și este izbită mai întâi de un miros cumplit. Apoi vede în cutie un imens căcat de umanoid. Se îngălbenește și merge la cancelarie să reclame „incidentul”. Până aici veți spune că este vorba despre un joc stupid al copiilor. Fiecare dintre noi ne-am gândit la tot felul de farse pe care – din fericire – nu le-am dat curs atunci când eram liceeni sau elevi. Când eram student nu am mai avut astfel de idei. Dar, recunosc, am avut și eu tot felul de astfel de scenarii atunci când eram elev. Râdeam și ne bucuram de ele cu toții doar rostindu-le. Nu mai era nevoie să le și punem în practică, simțindu-ne de cele mai multe ori „răzbunați” sau „satisfăcuți” doar dacă le verbalizam în pauze. Câți dintre noi nu am lipit guma de mestecat pe scaunul profesorului?! În fine, povestea cu sub-umanul de aici începe. S-a propus scăderea notei la purtare pentru eminența cenușie. Dar, fără ca individul să își asume cu stoicism pedeapsa, intră pe fir…. părintele. Vine tatăl loazei la școală și face un scandal imens. Dacă vă întrebați de ce, cum e cu putință și ce „valori” invocă, atunci să vi le prezint:

Tatăl respectiv nu este de acord cu acea scădere de notă, nici cu altă sancțiune, pentru că… „profesoara nu trebuia să deschidă cadoul”; ce, ea vine la școală să primească cadouri?! Cazul s-a închis! S-a rezolvat! De vină este profesoara, nu copilul. În niciun caz copilul. Mă gândesc așa, că un fel de tribunal din România – căci cam toate sunt sucite și dau niște sentințe de te întrebi ce fel de dreptate practică – ar spune că „procedural”, profesoara e de vină, că a luat chiar mită, cadouri. Și trebuie chiar pedepsită! Iaca argumentație perfectă pentru sub-umani! Totul este șters în ceea ce privește gestul, scopul ș.a.m.d.

Și rămâi de te întrebi și socoate: tatăl acelui copil, ce fel de valori are el în viață? Ce înseamnă spiritul la el și ce are a face partea spirituală la el. Ce dorește de fapt să îl învețe pe copilul său? Ce își dorește el pentru copilul său? Bani, normal! Obținuți oricum. Și repede! Să iasă cât mai repede din școala aia care îl deformează, și îl educă el în spiritul acestei lumi. Căci „știe el mai bine cum stau lucrurile”. Asta cu siguranță! Vă gândiți că acel tată nu are convingerea absolută că face un bine copilului și sieși? Vă gândiți că în familia aia se citește seara la o lampă și se discută piesa de teatru vizionată? Sau că discută folosind argumente despre cum Shakespeare a fost ecranizat de cutare regizor? Sau că loaza e pusă în fotoliu să spună lecția la biologie, apoi să discute despre un subiect interesant? Sau s-o fi citind Biblia, veți crede! Fără habotnicie, fără emfaza de amvon a vreunui pastor exaltat. Că apoi fac o comparație cu islamul? Normal că toate acestea nu există, pentru că tatăl v-o retează din prima: „la ce avem nevoie de toate prostiile astea?!” „La ce ajută astea în viață?!” „Copilul trebuie la școală să învețe să pună un circuit electric, să dea cu gletiera, să rindeluiască o scândură, ca să iasă pă meserie.” „Poveștile astea sunt pentru fanfaroni d-ăștia care se numesc intelectuali, adică niște terminați, sclavi și cu vederea slabă!” „Eu am nevoie de copilul meu care să fie descurcăreț în viață, iar asta nu se învață din cititul ăla inutil. Sau din a învăța matematica aia pe care nu o folosește niciodată. Tabla înmulțirii și geometria de bază! E suficient. Încărcați copilul cu lucruri teoretice și inutile!” Ceea ce contează în viață sunt banii, cum spuneam! Iar pentru ăștia poți să faci orice, până și să pui un căcat într-o cutie frumos ambalată și să o faci cadou profesorilor ălora tâmpiți! Lasă să le taie guvernul tot, că merită!