TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – „Bucuriile” vieții și bucuriile muzicii

Vineri, 1 iunie 2018, ora 18, în holul cel mare al Muzeului de Istorie din Târgoviște va avea loc un concert de muzică clasică susținut de tineri profesioniști ai Conservatorului din București. Vor cânta: Anastasia  Meryen Turcöz – soprana, Camelia Cuzub – mezzosoprana, Iuliana Surleac – mezoosoprana, Ionuț Brehuescu – bariton. La pian vor acompania: Krimhilda Cristescu, Gönul Abdula. Se vor audia piese de Mozart, Verdi, Donizzetti, Offenbach, Denza.

Intrarea este liberă. Nu și ieșirea. De ce spun acest lucru?

Am auzit de curând un scriitor dâmbovițean (Ecaterina Botoncea) spunând că o carte scrisă care conține sufletul omului pus pe tavă nu poate fi vândută precum un obiect oarecare. Valoarea cărții nu are cum să fie măsurată în masă monetară. Ci în masă sufletească. Cel mult lași oamenii să doneze o sumă oarecare, iar banii respectivi îi dai unei secții de îngrijiri din spital – așa cum a procedat scriitorul nostru. Sau asiguri un transport pentru artiști, sau acoperi niște cheltuieli pentru a putea să repeți concertele. Răsplata primă se măsoară în altceva decât în bani. Mai ales când ai ocazia să ai artiști care acceptă uneori să facă acest exercițiu de ofrandă sufletească. Lacrimile, bucuriile, aplauzele din inimă, vorbele frumoase – „sufletul se hrănește cu vorbe frumoase și numai așa se vindecă de boli”, spune Socrate – acestea sunt arginții masei sufletești pe care de cele mai multe ori artiștii îi așteaptă în primul rând. De aceea ideea aceasta de a face concerte de muzică clasică având intrarea liberă – în condițiile în care în Occident se plătesc sume destul de importante pentru un bilet la un astfel de concert – vine ca o provocare pentru cetățenii orașului. Există un dublu risc: fiind gratis, un astfel de concert riscă să nu aibă ascultători, deoarece românul s-a obișnuit să dea bani grei pe lucruri ieftine, și în acest caz se face coadă la aceste mărunțișuri – dacă ceva este gratis, chiar dacă este valoros, nu mai prezintă interes. Ați auzit de experimentul făcut la metroul new-yorkez unde s-a cântat la o vioară Stradivarius un întreg concert de Vivaldi și din mii de călători doar unul s-a oprit să asculte. Iar artistul, faimos de altfel, a strâns impresionanta sumă de 20 de dolari. Iar seara a cântat același concert în sala Metropolitan, unde biletele porneau de la 500 de dolari locul. În fine, apoi există riscul de a transforma munca extraordinară a artistului într-o muncă minoră – societatea actuală pune deasupra în ierarhia socială un instalator față de un artist. Deh, productivitatea se măsoară în materie, nu în trăire sufletească. Se spune: „ce, artistul cântă, pictează, te bucură pe moment apoi te întorci la lucrurile concrete”. Adică te întorci la țeava care curge la baie și asta îți tulbură existența atât de fragilă și toată bucuria vieții pe care ți-a oferit-o artistul cu atâta trudă se sparge în mii de bucățele. Și ai impresia că dacă dai 100 de lei unui instalator care îți schimbă o garnitură ai făcut un pas spre liniștea interioară, ai călătorit spre Spiritul Absolut, cum ar spune Hegel. De fapt lucrurile stau exact invers. Artistului trebuie să îi facem o reverență – chiar financiară, dacă nu oferindu-i o floare sau o vorbă sinceră de admirație și mulțumire. Așa că aceste concerte de la Târgoviște, organizate de mezzosoprana Heliana Drăgușin – profesor la Conservatorul din București – fac un fel de experiment de acest gen (intrare liberă – ieșire „neliberă”). De ce am fi „neliberi” la ieșire? Pentru că dintr-o stare de grație pe care numai muzica ți-o poate induce nu mai ești același om. Ești un om schimbat, constrâns să gândești și să simți în alt fel. În realitate cuvintele sunt inversate, dar omul de astăzi nu știe acest lucru – intri ca neliber și ieși cu adevărat liber. Cât te ține această libertate? Poate până la prima picătură pe care o auzi de la țeava din baie și care te angoasează și disperă cumplit; disperat fiind să o faci să tacă și în acest fel chemi instalatorul căruia îi dai cu inima strânsă cei 100 de lei, simțind că ceva nu este în ordine, că suma este prea mare pentru ceea ce face, că există un fel de păcăleală la mijloc, o păcăleală sufletească. Iar instalatorul înșfacă banii cu un rânjet satisfăcut că munca lui este grea și fără el universul ar plesni precum țeava reparată cu dibăcie, convins fiind de valoarea sa. Dar mergi mai departe și încerci să faci economii data viitoare mergând undeva unde „intrarea este liberă”. Simți că spiritul s-a clătinat de la o nedreptate ontică, căci artistul mereu are o insatisfacție de sine, nesigur fiind de tămăduirea sufletească aplicată „pacienților” tulburați. Muzica merită măcar să fie îmbrăcată în mireasă. Adică să-i pui o cutie – a Pandorei? – în care sufletul care se simte liber, sau neliber, să poată să pună ca într-o casetă a milei față de arta care moare de la o zi la alta în lumea aceasta un semn, un ban, un crâmpei de hârtie în care spui doar „Multumesc pentru clipa de grație!” Apoi revenim la țevi, robinete, instalatori, completare de hârtii inutile, nervi și cuvinte grele, bani aruncați în zadar și multe alte „bucurii” ale vieții. Nu ale muzicii!