TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Bate ploaia-n zalozele!

… „și s-aude pic, pic, pic!” zice cântecul. Cam așa se aude destinul României în ceas de toamnă-iarnă. Câtă distanță între secolul al XIX-lea, în Germania lui Beethoven, cel care spunea că „așa bate destinul la ușă”, motivând începutul Simfoniei a 5-a, și România secolului al XXI-lea, căreia îi „bate ploaia-n zalozele”.

Cam așa văd eu cum vine destinul României, tiptil, în ritm de manea sau de cântec lăutăresc, și pe versuri deocheate… ca o ploaie ce bate în jaluzele/zalozele. E o ploaie dintr-o parte, ușor în rafale, dar mocănească, ușoară, indiferentă și implacabilă. Pe o asemenea ploaie și pe un asemenea ritm pare că avem de-a face cu un destin care își bate joc de noi. Mergem spre groapă pe ploaie, cu destinul care râde de noi. Suntem uzi până la piele și nu ne dorim decât un singur lucru: să se termine odată mizeria asta! Pe o asemenea fleșcăială nici măcar nu te apleci să iei un ban de pe jos, căci îndoirea va face să îți intre apa și în chiloți, așa că mergi rigid prin ploaie și încerci să îngâni în minte melodia pe ritm lăutăresc, dacă s-o putea. Dar nu îți iese decât o durere a versurilor. A căzniciei („căsnicia” e altceva), căci românul se căznește tot timpul să facă ceva ce nu îi iese veșnic. Una este bătaia în ușă a lui Beethoven, cel care anunța vremurile ce au să vină peste Germania, alta este „ploaia-n zalozele” a românului zgribulit în ploaie. Românul se căznește și canonește, cum zice termenul din popor. Pentru el totul e greu. Imaginați-l cum stă în ploaia asta, prost îmbrăcat, cu mâinile strânse în jurul său, pentru a nu lăsa frigul să intre prin haina prea scurtă și neadecvată timpului, mergând prin noroi spre groapă. Aude doar ploaia-n zalozelele unei clădiri și îi vine în minte melodia. Și o cântă…. „însă ploaia se oprește, dar nevasta când pornește, nu s-oprește niciun piiiic!” Și meditează el la aceste versuri profunde, puse în paralel cu simfonia amintită. Îi „bubuie” și lui în urechi vocea „nevestei”, adică a conducătorului iubit care s-a făcut Legiune. „Păi, dă-i cu sfatul, cu-nvățatul, devii ucenic…”

Și iar meditează, în timp ce calcă într-o băltoacă rece. Totul îl ustură. Trebuie să meargă din nou să-și valideze „nevasta”/năpasta-conducătoare și din nou nu are ce să aleagă. Între Bestia Satului și Mocirla Satului cică trebuie să aleagă pentru a face apoi nuntă mare cu ea. Și copii! Și casă! Și îl doare cumplit asta. Cum să iubești Mocirla? Dar Bestia? Și din nou se duce să aleagă, se duce la altar cu ea chiar în zi mare de sărbătoare. Știe clar că din nou o să își bată joc de el, că o să îl cicălească, că o să-l joace în picioare, că din nou o să-i spună că „trebuie să facă un sacrificiu” pentru ea. Iar românul e din nou indolent. Așteaptă groapa. În rest nu îl mai interesează nimic. Și dacă l-ar interesa, ce? S-ar schimba ceva? Adică între Mocirla și Bestia s-ar strecura ceva mai bun pentru el? Ar putea să apară Ileana Cosânzeana? Nici el nu mai crede o iotă din asta. Astea sunt la el în sat și pace. Altele mai bune, mai frumoase nici că vezi în această sărăcie cumplită. Să plece din sat? Unde? Căci tot zdrențuros rămâne oriunde s-ar duce. Mai mult, în alte sate îl fac ăia slugă de îl trec nădușelile. Așa că doar o melodie înceată îi cântă în cap… „bate ploaia-n zalozele, și s-aude pic, pic, pic…”

Cântă așa în gând, ca la o nuntă mută, că pe el îl degeră și nu îl mai interesează nimic. Speră să își facă milă de el năpasta-conducătoare pe care o va alege și îi va da măcar un șopron unde să se ascundă până ajunge la groapa aia ce nu mai vine. Simte el că e bine să își plângă de milă în ritm de cântec lăutăresc, blestemându-și soarta și privind neputincios la zalozele. Doar destinul său mărunt se aude cum bate în ele…