TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Arta de a învăța

Știți că există discipline dedicate actului învățării. În general, acestea stau sub cupola psihologiei și pedagogiei. În cadrul acestor discipline se discută probleme legate de mecanismele învățării, strategiile, tipurile, eficiența, modele etc. Cu alte cuvinte se tratează fenomenul învățării ca un obiect de studiu științific. Care ar fi scopul acestor cercetări și descoperiri? Logic, acela de a înțelege mai bine cum funcționează actul învățării pentru a putea să-l ameliorăm și a putea să-l „implementăm” cât mai bine în actul educativ. Iar studiile acestea nu sunt de dată recentă. Avem cel puțin 100 de ani de astfel de cercetări. Așadar, ar trebui să zbârnâie învățământul, învățarea la orice vârstă, educația. Cu toate acestea, ce vedem în practică? Mai nimic.

Există o ruptură enormă între teorie și practică. Este adevărat că nu este atât de ușor să treci de la idee la obiect, dar ne-am fi așteptat ca o minte genială să facă ceva în acest sens, cu privire la acest subiect. Desigur, există peste tot în lume formări sau tabere de antrenament dedicate tehnicilor învățării, dar numărul lor este extrem de mic și popularizarea este și mai defectuoasă. Domeniul acesta începe se fie acaparat de un fel de trend, de modă superficială, care tratează cursurile practice într-un fel ca pe niște „transformări personale”, dedicate unor corporatiști care au nevoie de „metode de relaxare”. Și lecturile din domeniul practicii sunt tot în tonalitatea aceasta – adică „nestresante”, scrise lapidar, plăcut, colorat, fără a solicita mintea obosită de tip corporatist. Exact precum moda cărților de beletristică ce invadează piața – acel sector care „se vinde”!

Așadar, unde este experiența științifică de cel puțin 100 de ani, pusă la lucru în școli? Nicăieri. În loc de a preda un curs despre arta sau tehnicile învățării, avem metode sau tehnici de predare „prietenoase”. Ca și cum, dacă predai elevului/studentului într-un stil anume, el nu mai are nevoie să depună efortul de a învăța. „A învăța” este echivalent cu „a munci”, or se știe că munca reprezintă pentru specia umană o activitate neplăcută. Dacă ne-am face plăcut actul învățării, acesta s-ar dizolva…. Cel puțin așa se crede, conform acestor noi mode. Suntem de acord, se spune, cu a învăța, dar trebuie să eliminăm truda, efortul, disconfortul, aspectele neplăcute ale acestei munci. Iar oamenii s-au concentrat puternic mai mult pe aceste caracteristici. Școala trebuie să fie un fel de circ, profesorii clovni care jonglează cu bile, iar elevii trebuie să nu se plictisească nicio secundă; numai așa ar „învăța de drag”. Oare acesta este un scenariu al normalității? Aceasta este marea descoperire, marele secret al învățării? Să faci din școală un spectacol?

Am descoperit cu groază cum copii foarte buni sunt condamnați la a face o confuzie cumplită. Atât de mult timp – începând cu școala generală – au exersat o absurditate de învățare, încât acum nu mai pot să iasă din acele deprinderi defectuoase. A învăța înseamnă pentru ei a învăța papagalicește și doar atât. Nici măcar nu este vorba despre a învăța „ca pe poezie” o anumită disciplină. Este vorba despre exerciții găunoase, în care performanța se măsoară în cantitatea de lucruri memorate. Cum pui o întrebare mai alături, cum clachează. Lecturile sunt zero. Și asta la clasele de uman. Când ai lecturi zero sau doar rezumate la programa școlară – din ce în ce mai subțire față de alte perioade – nu prea poți să te exprimi corespunzător. Ceri copilului să-ți argumenteze ceva, îți pune întrebări. Ceri să îți pună întrebări, rămâne mut. Ceri să îți definească, îți trântește un cuvânt, eventual un sinonim. Ceri să îți explice pe larg, îți face un rezumat. Și tot așa.

A învăța este dificil doar în măsura în care actul memorării în acest stil este un act greoi! Or, dificultatea învățării nu rezidă doar în piedicile puse memoriei. Este adevărat, totodată, că inteligență fără memorie nu se poate! Dar, cel mai mare dușman al memoriei este memoria însăși, prost practicată. Dacă tot se învață la grămadă comentarii literare, eseuri, lecții întregi de geografie, istorie, biologie etc., de ce s-a renunțat atât de mult la a mai pune copiii să memoreze…. poezii? Astea nu! Încarcă prea mult! După ce înveți pe de rost pagini întregi de „proză” sub formă de comentarii etc., îți vine să vomiți în fața unei poezii?! Ce înseamnă asta? Ca să înveți pe de rost o poezie înseamnă să îți exersezi memoria într-un ritm al normalității. De fapt, singurul lucru ce trebuie memorat „cuvânt cu cuvânt” în lumea asta nu este decât poezia! În rest, a memora înseamnă a înțelege idee cu idee și relații dintre idei! Memoria se grefează aici automat pe un exercițiu intelectual! Poezia solicită memoria și inteligența deopotrivă, sub antrenarea de tip teatral – adică ființa trăiește ca să poată înțelege respectiva poezie. Un text de biologie nu trebuie să fie trăit, e suficient să înțelegi mecanismele și relațiile dintre idei. Aici te joci cu ideile pentru a le memora, le legi între ele, faci du-te-vino printre ele, nu le prezinți ca mărgelele pe ață sau ca pe versuri! Poezia are logica ei dacă o expui în ordinea ei, a versurilor, a „melodiei” sale. Armonia este importantă aici. După ce înveți să memorezi folosind poezia, apoi treci la a memora idei și lanțuri de idei. Sunt două exerciții diferite! Dacă aplici o rețetă la una, nu înseamnă că rețeta este unică și utilă și la cea de-a doua! În fine, mecanismele acestea sunt mai subtile și este mult mai mult de discutat pe aceste chestiuni. Aici am încercat să prezint un mic cadru.

Ce este de făcut? Simplu. Se introduc cursuri de artă/tehnică a învățării. Și aici, mare atenție! Dacă aceste cursuri vor fi susținute de profesori care abia pricep ei înșiși cum stă treaba asta, mai bine lasă lucrurile cum sunt, căci fac mai mult rău decât este și așa. Probabil doar o elită a profesorilor sau unii care sunt preocupați efectiv de acest fenomen și, mai ales, au experimentat pe ei înșiși tot felul de tehnici de învățare sunt apți să „predea” așa ceva. Și este vorba despre un curs practic, nicidecum teoretic! De aceea prefer acest termen, „artă” a învățării! O artă se fură, se „predă” doar într-o relație de tip maestru-discipol, nu la grămadă și cu toptanul! Cum poți oare „învăța” pe altul altfel decât arătându-i cum înveți tu? A preda înseamnă a arăta ceea ce este posibil, iar a învăța înseamnă a face posibilul realizabil pentru sine!