Constantin Noica a identificat în cartea sa Șase maladii ale spiritului contemporan, scrisă în 1978, șase maladii ale ființei. Așa cum există boli ale trupului sau ale sufletului, Noica vorbește și despre boli specifice spiritului. Le-a dat denumiri plecând de la termeni grecești. Boala ahoretită, de exemplu, provine de la horos, care înseamnă limită, hotar, determinare. Această boală, specifică unor indivizi, poate deveni și pandemică, atașându-se de ființa unei națiuni. Așadar, ahoretita se caracterizează printr-o lipsă de determinare, de limite. Românul refuză determinarea, respinge orice definire, să aibă limite sau să se încadreze într-un sistem de referință. Cum spune Noica, maladia aceasta exprimă o „evaziune ontologică”, se fuge de concret, de realitate și deci, de responsabilitate. De aceea românul se află într-un spațiu al tuturor posibilităților. Nu spunem noi oare, „România, țara tuturor posibilităților?” Plutim într-un general care se manifestă, la nivelul vieții concrete, ca o imensă neputință. Nimic nu ne iese, căci am dori ca acest general să se încarneze în ceva. Or, fiind general, nu are cum să iasă din zona abstractă, a Ideii. Nici reversul, individualul, nu are cum să se formeze, căci îi lipsesc aceste determinații. Cum ar dori să se închege ceva, fie la nivel general, fie la nivel individual, se dizolvă imediat, din lipsă de determinații, de limite impuse. Ceea ce astăzi este valabil, mâine nu mai este. Ceea ce astăzi spui că este concret și real pur, mâine trece în imposibil. „E ireal ce se întâmplă!” Aceasta este din nou o frază spusă pentru a marca ahoretita. Galopăm în această direcție fără nicio șansă de salvare. Ar fi fost să fie o minunată sursă de creativitate dacă s-ar conștientiza această maladie, dar scapă enorm celor mai mulți indivizi. Când știi că suferi de o asemenea boală spirituală, profiți de ocazie, căci este consubstanțială ființei, și ieși din nămol. Indeterminarea noastră spirituală duce la pasivitate absolută. Nu ai cum să închegi o acțiune, căci este dizolvată din fașă. În fața acestor lipsuri limitative, nu poți să mergi nicăieri. Doar stai și cugeți. Nici cugetul nu este închegat, din același motiv, așa că gândirea superficială este la ea acasă. Brâncuși a realizat multe mese ale tăcerii, aproape în tot ceea ce a făcut. Staticul sau șezătoarea este esența tuturor sculpturilor sale. Asta pentru că a surprins și el această lipsă de determinare. La el a trecut în creație, s-a salvat. Dar națiunea încă se zbate. El a desenat în piatră ființa în general, dându-i o determinare materială, și a câștigat mapamondul. Lenea ne conduce la a privi, așadar, o masă a tăcerii sale ca fiind un lucru util, adică îți vine să te așezi pe acele scaune, chiar și pe masă, așa cum a făcut Marele Plăvan. Or, acele lucruri nu sunt pentru relaxarea șezutului. Acele lucruri sunt pentru privit și meditat. Ahoretita aceasta de care suferim ne conduce la „muieți-s posmagii?”, așteptând să pice din Generalul Statal o pară mălăiață în gura românului care are meritul de a fi și doar atât. Dacă întrebi pe cutare de ce crede că merită să primească ceva anume, orice, de la o sticlă de ulei până la un salariu imens, rămâne blocat, căci nu vede niciun merit în afară de acela de a se fi născut român. E atât de mândru de asta, încât îi e rușine. Paradoxal. Rămâne blocat că nu are ce să pună în formă. Nu are un scop bine definit, căci îi e teamă de definiții. Îi place românului să vorbească despre moralitate, despre înalte calități ale sfinților cu care vrea să se identifice, iar în secunda următoare se pune pe furat și mințit, devenind o cârpă de om.
Facebook
WhatsApp
TikTok
