TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Adaptarea la mediu a omului și adaptarea mediului la om

A apărut un film intersant, The Titan, după o povestire de Arash Amel. Este vorba despre o pregătire a omenirii pentru a o muta pe satelitul lui Saturn, Titan. Ideea interesantă este aceea că, în sfârșit, din punct de vedere științific, se ia în considerare o ipoteză de bun simț, care până acum îngrozea comunitatea științifică în sensul că aceasta o considera aproape un tabu, de teamă să nu pice cumva în vreo gândire de tip religios, într-o logică pe care comunitatea nu o stăpânește.

Despre ce este vorba? Mereu am căutat planete locuibile. Adică „planete care conțin apă și au condițiile dezvoltării vieții pe bază de carbon!” Greu de tot, dacă nu imposibil de gândit alte forme de viață, ca și cum monopolul universului s-a pus numai pe carbonul ăsta. Au fost filme și mai vechi care au îndrăznit să arunce pe piață ideea că viața ar putea, teoretic, să se dezvolte și pe o structură de siliciu sau oricare alt element, dacă are anumite condiții de mediu care să favorizeze apariția vieții. Aici zace și filosofia foarte interesantă a condițiilor minimale ale existenței vieții; cea care ajunge cum-necum la a introduce un Arhitect al acesteia. Mă gândesc aici la Star Trek. Bineînțeles că este vorba despre „viață” în cu totul și cu totul alt sens decât am vorbi despre așa ceva astăzi, cu referire strict la formele vieții așa cum  le cunoaștem noi și ni le putem imagina. Așadar, cel mai bine spus este că oamenii de știință caută și acum  viață pe alte planete, dar caută viață „așa cum o știm noi”. Nu caută nicidecum viață în alt sens. Nici măcar nu am ști ce să căutăm, care ar fi semnele acelea care ne-ar indica faptul că termenul trimite la o categorie complexă de existență. Dar filmul nostru nu despre această idee vorbește în mod direct. Ne vorbește despre ființa dependentă de un mediu. Viața nu poate exista decât într-un mediu – numit „propice” – iar linia pe care o cunoaștem cel mai bine este linia pe care am putea-o numi darwinistă. Omul face pași mărunți, în timpuri îndelungate, prin modificări insesizabile dar sigure, iar în felul acesta specia se dezvoltă și se adaptează la medii din ce în ce mai ostile sau care îl pun în „încurcătură”. Spunem, ipotetic, că dacă am fi nevoiți să plecăm de aici cândva – se pare că gândul acesta este chiar unul care ne frământă din ce în ce mai des căci nu mai putem să ne înghițim unii pe alții, căutâm deci să „evadăm” – atunci am fi nevoiți să terraformăm locul în care ne-am duce. Adică să facem o planetă după chipul și asemănarea noastră, să ne creăm mediul nostru acolo. Precum zmeul care vine acasă dar mai înainte își trimite buzduganul pentru „a anunța/a pregăti terenul, masa etc.” Ei bine, filmul nostru vine cu o idee de bun simț și care nu mai este privită ca un tabu. În loc să terraformăm o planetă/satelit, ca în cazul lui Titan, mai bine ne modificăm noi după acel mediu. Oricum, am devenit experți în a schimba natura, planeta noastră, astfel încât, în loc să ne adaptăm respectuos la acest mediu, adică să ne schimbăm astfel încât să nu lezăm genul, preferăm să ne păstrăm specia și să modificăm genul. Tehnologia ne-ar îmbrăca și proteja de orice mediu, exact ca un cocon sau navă spațială care sunt construite pe ideea oazei sau a izolării complete. Acum ceva timp s-a scris în presă că un englez a închis ermetic într-o damigeană o plantă care a crescut armonios acolo, chiar dacă a fost complet izolată de natură. Și-a construit propriul mediu.

Așadar, vrei să pleci într-un mediu complet nou? În loc de apă ai lacuri cu metan, în loc de 20 de grade Celsius medie ai minus 120 de grade etc., atunci fă astfel încât să nu strici tot acest „peisaj” și modifică-te până acolo încât să poți exista în continuare în acest mediu. În film este reprezentată interesant această idee printr-o modificare genetică accelerată a ființei umane. Iar pentru ca filmul să fie interesant, se uită parcă de un lucru minor, pierdut pe drum. Dacă schimbi radical ființa umană, o adaptezi la tot felul de condiții de neimaginat, precum ar fi atmosfera pe Titan, atunci este corect să te gândești și că ființa aceea nu va mai fi om, va fi altceva, o nouă specie, care nu trebuie neapărat să gândească precum tine sau mine. Are alte simțuri, are alte modalități de a înțelege lumea și deci o va decupa altfel cu gândirea sa. Iar acest lucru îl putem percepe ca fiind ceva anti-uman. Oricum, această ipoteză vine tot pe o linie a faptelor, a fenomenelor observate aici, pe Pământ. Câtă nedumerire zace în mintea cercetătorilor care au găsit ființe vii în locuri în care „viața nu ar putea exista”, după cum spuneau aceștia înainte cu multă certitudine. Adică fie pe fundul oceanelor, la presiuni infernale și la temperaturi la fel de uimitoare, fie chiar în spațiul cosmic, ființe supuse la radiații și temperaturi cumplite dar care continuă să trăiască. Filmul pică exact la timp, adică în umbra acestor descoperiri sau în atmosfera dată, de exemplu, de o carte minunată a lui Yuval Harari – Sapiens. Scurtă istorie a omenirii. Meditație plăcută!