TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu ALEXANDRU – Acordați un loc suferinței!

Există două atitudini pe care le adoptăm în fața suferinței. Prima este aceea de a o respinge. Nu-și are locul în lume, sau, dacă în lume poate exista, departe, atunci nu are ce căuta în viața fiecăruia. Suferința personală este inegalabilă – este purul criteriu de certificare a individualității. Nimic nu mă face să mă simt mai „eu” decât suferința. Spunea Cioran undeva că fericirea e prea exterioară, adică se risipește în afara ființei, pe când suferința și durerea fac să te concentrezi în cel mai adânc punct al esenței tale. Suferința pare a fi centripetă, mergând adânc în interior, făcându-se una cu punctul de la care fiecare „pleacă” să fie. Suferința este individuală în sensul că devine criteriu al existenței. Nimic nu te face să simți că exiști mai mult decât suferința. Dar cum această constatare e atât de cumplită, te determină să îți dorești neantul liniștit. Te aruncă în negare și dorești, așadar, să o alungi pe suferință. Îți spui: „decât o asemenea existență, mai bine nici să nu fiu!” Naivii își imaginează că suferința se alungă cu fericirea sau indiferența. Căutarea plăcerilor sau a fericirii, declarațiile de dragoste pe care fiecare astfel de naiv le adresează fericirilor lumii, frumuseților existenței și avantajelor de a exista în lumea reală nu fac decât să ne amăgească și mai mult și să ne pregătească un teren fertil pentru o și mai adâncă suferință. Trambulina suferinței este plăcerea. Trebuie văzută plăcerea ca fiind Amăgitorul absolut. Cea de-a doua atitudine este aceea de a o accepta. Iisus este maestrul acceptării suferinței. Cel care a deprins o tehnică de a colabora, de a conlucra cu ea. I-a dat un sens! De fapt, diferența dintre cei care resping și cei care îmbrățișează suferința constă în acest sens pe care îl dau cei din urmă. Primii nu-i găsesc niciun rost suferinței. Nici măcar știința nu e în stare să dea un astfel de sens. Găsește doar pretexte. Și acelea sunt naive, căci se referă la o dorință de „viață” și mai acută. Suferi de o durere de dinți? Asta se petrece pentru că durerea respectivă ar fi un fel de semnal de alarmă, să faci ceva ca să nu mori! Unele forme de cancer nu dor deloc, iar o durere de dinți te răpune definitiv. Cum vine asta? Dă cu virgulă pentru lumea științei. Deci, altfel stau lucrurile. Rosul suferinței pare a fi… multiplu. Și tot individual. Greul absolut este să ieși din ea, păstrând-o. Probabil este cea mai cruntă lecție pe care ființa o are de învățat. Îngerii suferă? Intuiția și textele spun că nu, că s-ar afla într-o stare de beatitudine veșnică, căci stau în sufletul lui Dumnezeu și se hrănesc cu lumina Lui. Dar diavolii? Dar măruntaiele iadului? Am zice că da, aici este terenul suferinței. Bine, bine, veți spune, pentru sufletele damnate. Dar administratorii iadului, adică diavolii, aceștia suferă acolo? Dacă da, cum de au timp să râdă și să își facă planuri cum să ne tragă în smoala aceea? Pare că se distrează, că se simt bine, că se bucură! Unde bucurie este, suferința cum este? Sau suferă în același timp ce se bucură de răul altuia? Tot bine ies ei și tot rău este să fii om! Dacă neant nu am putea fi, ca să scăpăm de suferință, diavoli măcar să fim, căci tot e mai bine decât om suferind fără rost și prostește. Măcar diavolul a găsit un modus vivendi cu suferința pe care o are, și în felul acesta a diminuat-o. Pe când omul se afundă în ea și o înghite până îi intră în fiecare celulă și merge chiar până în punctul geometric al ființei sale, Sinele său. În sinea sa, omul este inundat de suferință. Sinele, ca și Sufletul, nu sunt impermeabile la suferință. Din contră, parcă acolo se duce țintit orice durere. Diavolul suferă doar de nostalgie, de nostalgia reîntoarcerii la statutul pierdut prin cădere. În rest, durerile nu îl atinge. Când carnea îi curge pe față, plin de boli ce îl mutilează, găsește tăria diavolească de a mai râde, de a se simți bucuros de răul pe care îl face. Deci, poți fi fericit în două moduri – făcând bine, angelic, sau făcând rău, diabolic. Fericirea e dincolo de bine și de rău. La fel și suferința? De ce este atât de asociată răului? Cum putem să aducem suferința la nivelul neutralității fericirii? Până și Iisus a ezitat pe cruce, în plină suferință și apropiere a morții. Sau, înainte, în Grădina Ghetsimani, spune: „Tată, dacă este cu putință, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu.” Să fie acest „facă-se voia Ta!” secretul metamorfozării suferinței, făcând-o acceptabilă. Când suferința te copleșește, te determină să alegi neantul existenței, căci e mult mai bine a fi nimic decât ceva, dacă acest ceva implică suferință exagerată, dincolo de limitele punctului, singularității individuale, încăpând în acest punct infinitatea unei suferințe a Universului. Progresul omenirii, adică ieșirea Omului din animalitate s-a produs nu prin tehnologie sau inteligență, ci prin învățarea administrării suferinței. A da un sens celui mai lipsit de sens lucru al universurilor înseamnă a ieși din condiția dată. Oare în acest sens să înțelegem Libertatea acordată Omului de Dumnezeu? Ai o șansă, ca om, să faci din suferință altceva decât ceea ce este, adică Esența Lumii.

            Dacă am merge spre rădăcinile metafizice ale suferinței, am da peste Divinitate. Din nou, ea este vinovată de existența acesteia în lume. Sau, cel puțin, așa considerăm noi, căutând un vinovat pentru acest lucru. Oriunde am privi, în carne, în viscere, în abstractul sufletului sau în dinamica afectivă, suferința pare a nu fi din lumea asta. Vine de undeva de sus, sau din străfundul Ființei. Nu se poate ca suferința să nu își întindă rădăcinile până în transcendent. Din transcendent până în transcendental, suferința este firul roșu ce le leagă. Spune Cartea Zohar: „Înainte de început, nu era decât Lumina.” „O Lumină fără margini. Fără formă. Fără direcție. Ea era pretutindeni și nicăieri. Nu era sus sau jos. Nu era timp. Nu era „eu” sau „tu”. Doar Ein Sof – Infinitul. Dar în adâncul acestui Infinit a apărut o dorință: dorința de a dărui, de a împărtăși, de a crea. Nu pentru că avea nevoie, ci pentru că era prea plin. Lumina voia să se reflecte în ceva. Să se întâlnească cu Cineva. Dar cum să creezi ceva, când nu există „spațiu” pentru acel ceva? Așa a apărut Tzimtzum – Marea Retragere. Ein Sof a „contractat” o parte din Sine. A creat, printr-un act de iubire tăcută, un gol. Un loc fără lumină. Un spațiu în care să poată exista „altceva”. Un abis, un vid sacru – unde putea să apară lumea. Și în acel vid a trimis o rază subțire de Lumină. Nu toată odată – căci niciun vas nu putea să o primească întreagă. Acea rază a început să coboare, să se ramifice, să formeze vase – recipiente ale conștiinței – în care Lumina să se așeze, să locuiască, să strălucească. Dar unele vase s-au spart. Lumina era prea intensă, iar forma lor – fragilă. Aceasta este Spargerea Vaselor (Shevirat haKelim). Scânteile divine s-au împrăștiat în materie, în gând, în carne. Lumea noastră este alcătuită din aceste cioburi sacre. Noi toți – oameni, plante, pietre, emoții – suntem bucăți dintr-o Lumină care vrea să se întoarcă acasă. Și aici începe misiunea noastră: să adunăm scânteile, să reparăm vasele, să ridicăm lumina. Fiecare act bun, fiecare gând curat, fiecare clipă de conștiință – este un pas în această restaurare.” (Interpretarea Arizal/ Ayuda Ashlag/ Laitman).

            Lumea e un „gol”, un ceva îndepărtat de Dumnezeu, loc fără lumină. Doar o rază străpunge acest gol, pentru a-l ține adunat. A apărut astfel limitatul, ceea ce este opus dumnezeirii. Să fie suferința modul de a fi al întunericului? Dacă așa stau lucrurile, atunci ea nu ține de viscere, ci de Dumnezeu însuși. Omul se poate aduna în jurul firului de lumină pentru a repara lumea spartă în bucăți. Dar suferința poate fi înspăimântătoare. Ce fel de Om ești când nu poți face față suferinței? Este o pedeapsă și o provocare; este o povară a materiei și o poartă de scăpare din lume. Câte taine adună în sine pentru a putea să o înțelegi. Iar după ce o înțelegi, alte perechi de opinci de fier trebuie tocite până ajungi să îi pui căpăstru. Grea săptămână a patimilor care devine o existență a patimilor!