Există un loc în România unde aveți parte de o experiență autentică legată de trăirea timpului. Sunt tot felul de locuri în lumea aceasta pe care ar trebui să le vedem. De ce? Nu aș putea să fac o fenomenologie a turistului sau a nomadului, a acelui ceva ce îi dă ghes să fugă prin lume. Deși subiectul este extrem de interesant, îmi e teamă să mă apropii de el, filosofic vorbind. Nu știu peste ce voi da. Știu că omul oscilează între două mari tendințe, una a sedentarismului, cealaltă a călătoriei veșnice, cu casa în spinare. Ambele sunt moduri ale căutării unui loc ideal în care să se stea, în care fiecare individ să se simtă împlinit și să spună: „aș sta aici toată viața.” Brâncuși este omul sedentarismului – asta îmi spun mesele sale, obiectele sale toate. Toate șed! Și cugeți în șederea asta! Fiecare fantazează despre un asemenea loc. Acesta nu este al blocului fără balcoane, jerpelit, plin de pereți cojiți, cu mirosuri pestilențiale și ecouri fără încetare, zi și noapte. Acesta e loc blestemat. Nu cred că există cineva care să viseze la un asemenea loc. Este contra firii. În schimb, avem în minte peisaje maiestuoase, cu munți și mări, cu talazuri și clădiri clasice, sate liniștite sau orașe aglomerate, pline de oameni interesanți. Deci, aceste tendințe umane oscilează între un sedentarism visător, ca al unui călugăr din vârf de munte, privind marea – ca în Athos – sau ca un călugăr călător, precum budiștii, care trebuie să meargă continuu, pentru a „nu se atașa de un loc anume”. De obicei călătorim pentru a vedea locuri, peisaje, obiecte naturale. Ochiul se desfată și prin el sufletul. Există, în schimb, în România – cred că mai există și în alte locuri – o gură de rai în care vizitezi timpul. Adică nu ai nimic interesant de văzut acolo în afară de timpul care îți răsună în oase. Sunt, desigur, câteva peisaje minunate, dar ele nu trimit la natura vie sau materială, ci la Timp. Ajunși acolo veți simți timpul altfel. Nu curge normal și nici nu este egal. Mai mult, e un timp populat cu lucruri în el. Adică vei trăi nostalgii, vei călătorii în viitor, trăiești un trecut anume etc. Într-un cuvânt, trăiești timpul efectiv. A spune că acolo „timpul s-a oprit în loc” nu ajută la nimic. Este zero informație. Acolo înțelegi Sein und zeit al lui Heidegger. Adică înțelegi Ființa ce se leagă de Timp. Vezi frumosul timpului, nu dimensiunea sa consumatoare. Blocarea într-un prezent veșnic este extraordinară, nu zic nu, căci asta înseamnă un crâmpei de nemurire, dar ceea ce mi se pare interesant în acest loc este ce trăiești efectiv înăuntrul tău la fiecare pas. Ai și mare, ai și apă dulce acolo. Este vorba despre Sfântu Gheorghe, din Delta Dunării. Capătul lumii noastre, a românilor. Chiar dacă istoric vorbind, românii sunt acolo apăruți abia după alte etnii, făcându-mă să înțeleg că românul nu prea este atât de făcut pentru a călători și pentru spațiile vaste, precum grecii sau alți mediteraneeni, locul acesta este pentru noi capătul lumii. Sau ar trebui să fie. Românul este mai aproape de deal și munte, marea lăsându-l fără cuvinte și fiindu-i indiferentă într-un fel. De ce spun asta? Pentru că am citit, acolo fiind, o carte care m-a aruncat și mai mult în timp. Este vorba despre cartea unei localnice – de fapt a unei doamne care și-a petrecut mult copilăria în acest loc. Anca Simitopol scrie o carte despre Sfântu Gheorghe, ca un fel de biografie a satului… Timpul care se varsă în veșnicie. (apărută la Ideea Europeană) Din această carte am aflat că trebuie să-i mulțumim lui Kogălniceanu că avem Dobrogea și, deci, marea. Românul refuza această ofertă, acest schimb neechitabil, spunând că Dobrogea e săracă și stearpă. Noroc cu Kogălniceanu că a insistat să luăm acest cadou „otrăvit”. Așadar, după ucraineni, lipoveni, turci, greci, zaporojeni și alții, ne-am instalat și noi în locurile acelea. Și sper să nu le aruncăm la gunoi cândva. Măcar pentru faptul că putem să simțim timpul acolo. Căci asta este senzația mea stând câteva zile în acel loc. Nicăieri în lumea asta nu am vizitat timpul. Doar aici l-am simțit și am văzut „peisajele sale temporale”.
Primul contact este acela cu străzile acestui loc. Toate sunt ca o clepsidră spartă. Adică drumurile satului sunt de nisip. Dintr-acela fin, de plajă. Scoici mărunțite și bobițe fine de cochilii sau alte vietăți. Sunt drumuri organice, nu minerale de roci, ca la Târgoviște, pe prundul gârlei. Simți că ești pe o plajă veșnică. Primăria udă continuu aceste drumuri de țară, trecând cu un tractor ce târăște după el un rezervor plin cu apă. Asta pentru a nu sălta praful peste case. Apoi ai multe tuk-tuk-uri. Sunt acele vehicule electrice, un fel de motociclete cu atașul la coadă; triciclu cu care te deplasezi la plajă sau prin sat. 5 lei drumul. Poți să îl iei și ca „auto-stop”. Plaja este semi-sălbatică. Ai vreo trei restaurante care îți servesc pește, umbreluțe, dar apoi ai 32 de kilometri de plajă ce merge până la Sulina, în nord. În sud nu ai decât insula Sahalin, unde este interzis să mergi. Apoi delta. Delta ce se varsă în mare, chiar. Am mers cu o barcă până la capătul lumii. Am văzut cum lacul plin de pelicani și ciulini de baltă, gustoși ca nucile verzi, se desface undeva în depărtări. Am văzut aici valuri triunghiulare, periculoase, acolo unde valul mării întâlnea pe cel al Dunării ce se varsă în mare. Am aflat cum se pescuiesc sturionii. Cumplit. Se întind cârlige în largul mării, mari cât palma, agățate ca o perdea de o plută, iar când furtuna vine, sturionul se ridică de pe fundul apei și se prinde în aceste cârlige. Cu cât se zbate mai tare, cu atât se prinde mai bine. Am văzut în miezul pustietății apelor o cherhana care aduna cândva peștele pescarilor de acolo. Macarale ruginite atârnau frânte și abandonate. Cândva acestea ridicau moruni imenși, care erau cât un bivol. Am văzut un contrast al vechi-noului clădirilor. Totul e sărac și bogat în același timp. Te întrebi cum a ajuns civilizația aici. Totul pare scump, căci e rar. Și ai și restaurante pitorești. Cu muzică bună. Îmi spune un pescar, cu 4 clase: „La noi nu o să auziți manele. Dacă cineva pune manele, ne ducem la el și îi spunem frumos să plece. Dacă ne poluează fonic în continuare, îl aruncăm în baltă și pleacă singur.” Am văzut pescari cu fețele lor zbârcite care stăteau sub sălcii umbroase, bând bere și ascultând rock-ul anilor 70. Ca în reclama aceea: „Johnny Cash, mamaie, Johnny Cash!” În centrul satului este un muzeu deschis în fiecare seară. Doamna de acolo este și viceprimarul satului. Muzeul e gratuit. Puteți vedea imagini de demult acolo, apoi puteți să cumpărați o gogoașă sau o plăcintă făcută în ziua respectivă de vreo gospodină din sat. În timp ce privești la obiectele vechi, de la patinele de gheață pentru a trece Dunărea iarna, până la veșminte ale pescarilor, doamna viceprimar îți și povestește detalii din sat sau povestea unor obiecte de acolo. Cabinet de curiozități! Asculți, mănânci ceva dulce și pleci spre cazare prin nisipul străzii. Uneori înaintezi greu prin el, căci e stratul gros. Uiți de lumea din care vii și te gândești la acea temă ce apare des în basme – insula uitării… cea în care ajungi și timpul se oprește în loc. Trăiești în buclă o viață din care nu ai dori să mai ieși. Îți dorești ca vara să fie veșnică!
Facebook
WhatsApp
TikTok
