Tableta de miercuri: Pompiliu ALEXANDRU – Acolo este țara mea…

 

 

Pentru că a trecut ceva vreme de când nu am mai scris o tabletă de miercuri, deci fiind „nevorbit”, am să scriu mult astăzi! Atât de mult încât să nu aibă nimeni răbdarea de a merge cu textul până la capăt. Căci s-ar îngrozi. Și plictisi cumplit! Am strâns ceva obidă în lunile de vacanță! Iaca, deci!

Cum o fi să fii apatrid? Om fără țară, fără patrie? În afara neamului tău… Oare poți fi într-o astfel de situație? Arunci buletinul, îți arzi certificatul de naștere, te declari un „nenăscut” în neamul tău, în țara ta, urăști din rărunchi statul pe care îl percepi ca pe un dușman de neînvins, urăști tot ce ține de reprezentanți ai acestei țări, fugi cât mai departe de țară, acceptând să faci cele mai de jos munci pentru a căpăta un statut, să simți că trăiești, nu că supraviețuiești, ca în patria ta… Stai printre străini, printre barbari și acest lucru îl percepi tot ca pe un rău, dar necesar de astă dată, nu fără sens ca în propria țară. Fugi de țară, de neam cât mai departe și nu vrei să mai auzi nimic de ea/el. Dar dorul te încearcă și revii la „rădăcini” în ciuda tuturor scârbelor care te încearcă atunci când te gândești la „ai tăi”. Unii se „izolează” – așa consideră ei – în propria familie, în rudele de sânge. Adică se reduc mental și afectiv doar la clan, la trib, revenind astfel spre o perioadă demult apusă a hominidelor. Și fac tot ce pot pentru tribul în care s-au născut. Doar aici sunt legi de respectat, în rest sunt legi nerecunoscute, deci nicio mustrare că le-ai încălca, mai ales că cele mai multe mustesc de nedreptate. Nicio mustrare că acțiunile tale aduc un beneficiu doar tribului tău, chiar dacă prin a călca pe cadavrele celorlalți. De fapt, ceilalți nu există. Sunt niște hominide, animale chiar, și nu resimțim nimic în afară de ură viscerală pentru celălalt, care nu este decât Dușmanul, cel care, dacă nu sunt atent, mă aneantizează fără scrupule. Așa că, mai bine atac eu primul, îl aneantizez pe el și pe întreg neamul său pentru a-mi proteja progeniturile. Unde ai avea locul printre aceste sălbăticiuni? Românul este o ființă fără loc. Nu este agitat, ca și cum nu-și găsește locul în lumea asta. Efectiv nu mai are un loc al său. Este un om fără țară, fără neam, fără nimic… Până și vechiul bozgor a ajuns să îi dea lecții românului despre limitele patriei, alungându-l aiurea și scuipând pe tot ce are iz românesc! Deci a devenit un om de nimic. Un pesimism greu îl apasă pe român.

Cioran este emblema țării și al acestui mod de a gândi și simți. Este negru la gând și la simțire precum numele i-o spune; se trage doar din ciorani. Nu în sensul că nu ar fi o cioară genială! Din contră! Este efectiv esența neamului, picătura pură de românitate stoarsă perfect în alambicul înstrăinării de țară și de limbă, adică ducându-se cât mai departe posibil de blestemul patriei. Iar această picătură nu este deloc ca în basme, un balsam universal, un panaceu care vindecă toate durerile. Din contră, potențează și mai tare suferințele. Nu strălucește în întuneric, ci îl adâncește și mai mult. Esența neamului este de un negru pur, ca pana lui Cioran, mai neagră decât smoala. Nu îl vrei să fi existat, chiar în exil fiind, l-ai fi vrut probabil mort – că doar statul român nu a făcut niciodată mare lucru pentru copiii care i-au fugit, în afară de a le spune un „ducă-se” și scuipând cu obidă mai abitir decât indivizii care scuipă astăzi pe propria țară! Iar pe cei care nu au plecat a știut mereu să îi chinuiască într-un mod exemplar! Poți să îi acuzi pe cei chinuiți că scuipă pe țară? Poți să te superi pe țara ta? Poți să te smulgi cu forța din neamul tău? Trăim aventura sinuciderii colective, al unei călătorii nespuse de Sorescu în Iona, cea în interior, vărsându-ne mațele de ura de sine! Unii fac abstracție de oameni și spun că țara ar fi peisajul, numindu-l frumos Grădina Maicii Domnului, adică „spațiul carpato-danubian” (doct spus, nu?!), și își agață sufletul de acest aspect frumos. Încearcă, precum ocnașul care își face un culcuș în care să se simtă bine și unde se poate retrage în imaginar pentru a spune: „Acolo este țara mea, și neamul meu cel românesc…”, adică în Grădina Maicii Domnului, în natură. Dar patria-natură este distrusă. Nu poți merge nicăieri, oricât de sălbatic ar fi peisajul, nici în creierii munților, fără să nu te scalzi în gunoi și rahat de hominide care sunt ale neamului tău! Nu te poți scălda în vreo apă care să nu pută a hominide de-ale neamului tău. Sunt parte din tine, dar îi vezi atât de departe de tine… Atunci cine ești de te vezi atât de diferit și de altfel față de ceilalți? Că detești gunoiul? Rahatul? Putoarea? Deșertul rămas după ce se taie toată natura, după ce se mutilează complet patria-natură? Doar pentru asta, pentru că detești și urăști acestea te consideri altfel? Mai bun? Mai bun, dar atât de neputincios în fața „măreției națiunii/statului”?

Am auzit de la un prieten care a intrat în politică o vorbă înfiorătoare: „număr zilele până mi se termină mandatul de consilier. Am intrat aici crezând că, uite, dacă nu mă implic, se duc ageamiii, analfabeții și idioții să facă ce vedem că fac. Chiar am vrut să fac ceva. Este imposibil, căci de la cel mai mic post politic, chiar și acela care nu aduce niciun beneficiu imediat, până la cel mai de sus, este ocupat doar de indivizi care vor un singur și unic lucru: să beneficieze maximum doar pentru ei și tribul lor! Să extragă un beneficiu imediat sau îndepărtat, în rest, nu contează absolut, dar absolut nimic altceva! Ce moralitate? Ce responsabilitate? Ce respect pentru țară, pentru istorie, neam…”. Schimbare, auzim tot timpul! Vin alegerile, pleacă alegerile. Sunt eliminați doar cei care s-au împuțit amarnic și cei care încercau să facă ceva, anemic, dar să facă ceva pentru un bine colectiv! Restul fac doar ture. România este o imensă uzină în care se lucrează în schimburi. Pierzi un schimb, nu-i nimic. Stai pe aproape că roata se sucește. Nici nu știi dacă să îți fie milă sau scârbă de cei care stau pe stradă și caută acum să te ademenească iar să ieși la vot sau să semnezi vreo listă pentru vreunul. Unul pe care îl știi de ani de zile, sau unul mai nou, dar pe care îl miroși deja de la o poștă. Sunt slugi aceștia care încă mai țin o trenă? Naivi? Idioți? Sunt ei semenii mei? Adică mă asemăn lor? Dacă mă asemăn lor, atunci de ce îi urăsc atât de mult? Iar ei de ce mă urăsc atât de tare la rândul lor și mă calcă în picioare de a doua zi de cum le dau un vot sau încredere? Patria mea nu sunt aceștia, în mod sigur! Nici ei, nici natura care a murit, care s-a retras și pe care am vândut-o pe nimic! Țara mea nu este acolo, la muntele plin de gunoaie; țara mea nu este acolo, pe malul mării, înconjurat de cocalari cu uitături urâte și cu jecmănitori la toate colțurile, care te jupoaie de viu rânjind hâd că te-au păcălit că ți-au luat ultimii bani pentru un bol de ciorbă fetidă; țara mea nu este acolo, printre conducătorii nocivi și toxici care provoacă numai rău. Unde ar mai rămâne un loc, așadar, pentru țara mea? Unde este țara mea? Nichita spunea – și în acele vremuri, ca acum, îl înțeleg că și-a căutat și el patria – că țara sa este limba în care s-a născut! Oare? Cât de bine s-a simțit Nichita și alții ca el în acele perioade, căci a avut un refugiu magnific, și-a găsit într-adevăr patria! Să fie limba țara mea? Când, unde o auzi oare bine rostită? Respectată și neterfelită? Înlocuită cu minunatele accente englezești rostite de cei care nu știu nicio limbă de fapt… Mai avem o patrie-limbă? Sau a mai rămas din ea doar o patrie-jargon? Să fie în cărți, adică în limba tăcută a textelor? Moarte cărților! Moarte cărților, se aude de peste tot! Cea mai mică piață de carte din Europa! Distrugeți editurile! Ardeți bibliotecile! Să nu mai rămână din această limbă decât un jargon, pentru ca apoi să se stingă într-o moarte lentă! Acolo să fie țara mea și neamul meu cel românesc? Acolo să mor aș mai vrea? Cu natura, în Grădina Maicii Domnului, prin pustiuri de plante retezate și printre pungi de plastic și mizerii? Acolo să mor aș vrea, printre cocalari și politicieni care nu reprezintă de fapt nimic și pe nimeni în afară de sine?

Unii erau mândri că au trăit în perioada în care un Hugo trăia, sau un Mozart, sau un Leonardo… și mulțumeau lui Dumnezeu că au avut șansa să se nască în secolele în care minunile acestea existau și considerau că în acei indivizi s-a adunat întreaga lor patrie. Românii au mulțumit și ei cândva că s-au născut în neamul și perioada când pe pământul grădinii Maicii Domnului trecea Ștefan, sau Eminescu, sau Nichita, sau Noica… Gaby Michăilescu (marele impresar de teatru în perioada interbelică) a murit într-o țară care nu era a lui, o Românie comunistă și apoi post-comunistă. Dar trăia într-o patrie imaginară, trecută, înconjurat de afișele spectacolelor lui Birlic, Maria Tănase, Enescu… Dar mie în ce țară îmi rămâne să mor? În țara lui Iliescu, a lui Năstase, Dragnea, Ponta, Udrea, Mazăre… Sau a unor oameni de cultură care și-au pus botox și au intrat în politică pentru a se tăvăli cum se cade în nămol? Sau a analfabeților funcționali care îți spun doct și de sus că ești un neadaptat care trebuie să dea concursuri pentru a ocupa un post? Auzi tu, să dai un concurs în România anilor 2019-2020…! Semianalfabetul care te corectează și în funcție de ce toane are sau ce primește, își face hatârul să îți dea un post de suplinitor la Corbii Mari, apoi își vorbește despre „vocația de profesor” și te învață cum să te dedici acestei meserii cu trup și suflet cât mai voluntar posibil! (prezint partea corectorilor și nu și pe cea a „suplinitorilor” din pur subiectivism, căci știm ce personaje mai vin în învățământ astăzi!) Toate astea după ce vii cu dovada ștampilată că ai primit din partea unei comisii integre verdictul că nu ai un comportament sexual inadecvat și antecedente sexuale care să pună în pericol copiii pe care urmează să îi educi! Cazierul clar și luminat plus cazierul sexual! Și să dai concurs! Cei aleși sunt cei aleși, aici nu contează nici cazierul, nici concursurile! Unde este deci patria asta? Dacă în natură nu este, în reprezentanții statului nu, în limba română nu, în semenii tăi obișnuiți nu, în oamenii de cultură nu, ce își mai rămâne? Nici în imaginar nu prea mai ai sorți de izbândă… A mai rămas un singur loc. În moarte! Patria mea este moartea printre gunoaie de tot felul – umane și excremente – patria mea este în moartea culturii, a limbii, a oamenilor care mai fac un bine, patria mea este în moartea a tot și toate. Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc…


Valeriana heidelbergcement


Gurmand + Raiman caleatargovetilor
Daca ti-a placut acest articol il poti distribui:

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Statistici Trafic Google Analytics
Statistici Trafic.ro