TABLETA DE MIERCURI: Pompiliu Alexandru – Logosul lumesc și logosul ceresc

    În teologie întâlnim una dintre cele mai cumplite probleme. Este vorba despre o întrebare care sună așa: Oare logosul lumesc are capacitatea de a primi în sine logosul divin? Poate omul să „găzduiască” esența divină în desăvârșirea sa? Dumnezeu este prezent în toate, de la piatră până la cine știe ce ființă complexă a universului. Unii sunt de acord cu acest panteism spinozist. Dar, printre ființele și lucrurile acestei lumi, omul este capabil să conțină, întrupat, chiar logosul absolut al lui Dumnezeu? Grea întrebare. Chiar dacă unii s-ar grăbi să răspundă printr-un „da” cert. Din moment ce Iisus Hristos s-a întrupat și mers alături de noi, ce dovadă mai mare ați dori în acest sens? Tocmai acest fapt complică și mai mult lucrurile! Tocmai acest fapt ne determină să punem întrebarea. Spune Hans Urs von Baltazar, unul dintre cei mai mari teologi ai secolului al XX-lea: „fără filosofie nu poate exista teologie”. De aceea întrebăm, de aceea iscodim și întoarcem pe toate fețele lucrurile. Întrebarea este deopotrivă teologică și  filosofică. Filosofic vorbind, problema devine: are capacitatea un lucru limitat să conțină un lucru infinit? Sau: poate o ființă inferioară să conțină, să primească și permită o funcționalitate deplină o ființă superioară? Iar dacă este posibil așa ceva, care sunt urmările pentru ființa limitată?

    Să analizăm puțin punerea problemei. Să spunem că logosul divin s-ar întrupa într-un animal: un câine. Chiar așa, s-ar putea să ajute la depășirea condiției de câine? Adică ar fi posibil ca specia să-l perceapă ca fiind un deosebit? Un element care încearcă să „urce” întreaga specie? Cum ar trebui să se exprime logosul divin întrupat în animal pentru ca semenii să își schimbe comportamentul? Greu de realizat, dacă nu chiar imposibil, exact ca o schimbare de lege matematică după bunul plac. De ce la om ar sta lucrurile diferit? Logosul divin, întrupat, ne-a vorbit pe „limba noastră”, fie în parabole, fie direct „și pe față”. Schimbări s-au petrecut – enorme chiar – de la momentul zero al istoriei întrupării până astăzi. Omul este un animal care a reușit și reușește să-și depășească întreaga sa condiție. Dar apare un mic corolar… acum s-ar putea ca riscul să fie enorm, căci „amestecul” logosului divin în linia logosului lumesc al omenirii poate să tulbure și să provoace o imensă suferință. Asta prin interpretarea eronată din partea logosului lumesc care încearcă să-și „traducă” logosul divin. Ce poate înțelege logosul lumesc din logosul divin, prin propriile sale forțe? Mai nimic în cea mai mare parte. Sau eronat. Merită acest efort din partea logosului divin? Unii ar spune din nou un „da” optimist. Alții, văzând ororile cumplite la care se poate deda ființa umană „îndumnezeită”, refuză categoric. Asta în numele unei suferințe cumplite. Ar spune, îndreptățit sau nu, următoarele: „De ce, Doamne, a trebuit să te întrupezi în om și nu ai ales altă specie, căci ne-am tulburat cumplit, iar realizările sau evoluțiile umane pălesc în fața decăderii și a suferințelor provocate?!” Contactul cu logosul divin este unul cumplit! Atât de cumplit de fiecare dată încât Dumnezeu sau ființa transcendentă care se manifestă lângă noi sau în noi să ne încurajeze cu un „nu te teme!” Ne temem, suntem chiar îngroziți de acest contact, iar urmările sunt și mai dureroase! Merită tot binele care ne este adus prin „ridicarea” aceasta pus față în față cu toată suferința care îl însoțește? Războiul, tortura, foamea, bătaia de joc, care sunt inerente logosului lumesc, nu sunt cumva potențate, puse în lumină și crescute în urma contactului cu logosul ceresc? Ființe limitate și gregare = suferințe limitate și gregare; ființe ridicate „artificial” de logosul divin = suferințe nelimitate și superioare. Crucea aceasta nu o putem duce! Chiar dacă primim încurajări că „primim doar cât putem duce!” S-ar putea să fie o păcăleală la mijloc, să fie o încurajare de părinte care se pregătește să dea un medicament copilului. Intenția este bună, salutară, dar nu schimbă cu nimic suferința copilului. Războiul este o suferință prea mare pentru a-l mai putea duce. Chiar dacă blagoslovim tancurile cu agheasmă! Îți vine să urli: „aruncă-ne, Doamne, înapoi în maimuță, căci nu suntem în stare și nici nu mai dorim să fim oameni!”