Eram într-un sat din Bosnia, la niște filmări. Avusesem filmare de noapte și mă aștepta o zi întreagă de odihnă și explorare a împrejurimilor. De la pensiunea unde eram cazați mergeam vreo 3 kilometri pînă în sat. Pe dreapta era pădure, pe stînga o vale ușoară care dădea înspre un rîu. Mai apăreau, ici-colo, cîte o casă părăsită, un mic cimitir musulman, un transformator ars și o clădire năruită. Clădirea părea să fi fost un sanatoriu sau spital, avea un parc ciudat de îngrijit, de parcă nu mai conta construcția ci doar natura. Nu prea aveam pe cine să întreb, lumea de pe acolo nu știa engleză și nici nu trecea lume pe drum. Ciudat, drumul era proaspăt asfaltat dar nu prea trecea nimeni pe el, doar cîte o mașină grăbită.
Satul nu era mare. Începea cu un pod drept peste rîu la capătul căruia erau două crîșme, una sîrbească, cealaltă bosniacă. Carne de porc sau carne de oaie. La sîrbi era bere, în partea cealaltă nu, și totuși, da. Cînd mă duceam la crîșma bosniacă și ceream bere, mi se aducea… de vizavi. Oamenii se înțelegeau bine pe-acolo, chiar dacă războiul se terminase de doar cîțiva ani. Din păcate, oamenii locului nu vorbeau limbi străine. Ne zîmbeam, arătam pe meniu ce doream, avea poze meniul și cam atît.
În după masa aia am auzit vorbindu-se, de la o masă neluminată, în franceză. Vocea era gîjîită, stranie, spunea ceva depre copii și flori. Mă descurcam cu franceza, nu foarte-foarte, dar binișor. M-am apropiat, am spus bonsoir și… nimic, adică vocea a continuat să vorbească.
Venind mai aproape am văzut o femeie singură, cu părul lung, blond, avînd pe masă o sticlă mare de vodcă și două pahare pline. Mi-am cerut scuze de deranj și am dat să plec. Assieds toi! Și m-am așezat. Nu știu cît timp am stat, ea a vorbit încontinuu, parcă recita un poem, erau momente cînd recunoșteam fragmente din Micul Prinț sau din Baudelaire. Mi-a întins un pahar de vodcă, a rîs straniu, cavernos și a continuat să vorbească. Nu vorbea ca să o ascult, vorbea ca și cum trebuia să facă asta. Din cînd în cînd își turna vodcă în pahar, bea jumătate, plescăia și continua să recite. Cu timpul a început să se precipite, să dea din mîini, să se certe parcă. Apoi s-a oprit, mi-a luat paharul, de care abia mă atinsesem și l-a băut dintr-o înghițitură. Donc, la vie est un putain, non? Au revoir! Și a plecat.
Am plecat și eu spre pensiune. Pe la jumătatea drumului, se înserase deja, am văzut o umbră furișîndu-se pe drum. Cîteva raze de soare mai răzbăteau dinspre rîu. Și atunci, am văzut-o. Am văzut-o în toată splendoarea. O vulpe. Incredibil de frumoasă. S-a oprit la cîțiva metri de mine, privindu-mă fără teamă, un pic curioasă, își apleca ușor capul cînd în stînga, cînd în dreapta.
M-am prezentat, i-am spus că vin din România și am întrebat-o ce e cu clădirea cea năruită. Mi-a răspuns că acolo a fost un spital de boli nervoase și că doi din foștii pacienți încă mai grădinăresc pe acolo. I-am mulțumit și am dat să plec mai departe dar vulpea m-a oprit întrebîndu-mă dacă nu vreau să știu cine e femeia aceea. Non, i-am răspuns și m-am îndepărtat. Am auzit un rîs în spatele meu, un rîs ciudat, cavernos. Nu m-am întors, se întuneca deja și mai aveam ceva de mers. Vezi că în seara asta or să fie mulți licurici, am mai auzit.
Da, în seara aia au fost licurici. Albaștri.
Puiu JIPA este actor la Teatrul „Tony Bulandra”, regizor, poet și dramaturg, târgoviștean de strada Liniștei și republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
