Privesc apa curgîndă sub balcon. E o pensiune la intrarea în Bran. Brănișor se numește apa. Parcă așa îi spune. Nu contează. Apa curge. Are pietre în ea, mai mari, mai mici. În dreptul pietrei mari apa bulbucește, are sunet de bas tremurător, de muget de cerb. La pietrele mai mici se-aude un murmur șoptit, o șipoteală măruntă. La pietrele cele mai mici, aproape ascunse de apă, se-ntrezărește o auzire atît de depărtată de real de parcă niște zîne, ori vrăjitoare bune (!!) ar spune povești. Sau eresuri.
La televizor e un interviu cu Ion Caramitru. Dar Ion Caramitru nu mai este. Sau este? Mai este? Nu mai poți vorbi la viitor despre el. Sau poți? Uite, în interviul ăsta Caramitru recită o poezie în armînește, o poezie pe care Caragiu a imprimat-o pe un disc. Înțeleg și nu-nțeleg. Sunetul vorbirii lui/lor îmi evocă apa, mereu curgătoare, de sub fereastra mea.
Și apa sună, parcă e o litanie în limba armînă, o bolboroseală tainică și șugubeață în același timp. Fără ritm, fără pauză. Și interviul cu Caramitru se termină. Iar apa se supără, parcă. Își caută din nou drumul, se opintește, se chinuie, geme, scoate sunete tot mai sacadate, vibrante. E sunetul vîslei, pagaiei dacă vreți.
Și îmi aduc aminte de vremea cînd priveam Olimpiadele și Patzaichin era un nume exotic într-un trup de hippie. A simți ritmul apei, a deveni una cu ea, apa. S-o învingi, vremelnic. Patzaichin, un lipovean, știutor al limbii ruse la perfecție, a cerut translator la Moscova. El a vorbit în românește pentru că așa se cădea. Rușii au strîmbat din nas. Patzaichin, nu.
Și Caramitru și Patzaichin și Caragiu au viitor, ca apa asta care curge fără teamă, șopotind, bolborosind, murmurînd. Atîta vreme cît se va vorbi despre ei, vor fi veșnici.
PUIU JIPA este actor la Teatrul Tony Bulandra, regizor și dramaturg; a devenit târgoviștean, de strada Liniștei, cu aerul lui republican de Ploiești…
Facebook
WhatsApp
TikTok
